„Revoluţia mondială”

După instaurarea dictaturii lui Lenin, acesta a visat să extindă incendiul revoluţionar în Europa, apoi în întreaga lume. Acest vis răspundea, întâi şi întâi, faimoasei devize „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” din Manifestul partidului comunist al lui Marx.

Visul comu­niş­tilor corespun­dea şi unei im­pe­rioase necesi­tăţi: revoluţia bol­şevică nu se putea men­ţine la putere şi dezvolta dacă nu era protejată, susţinută, reluată prin alte revoluţii în ţările cele mai avansate – Lenin se gândea mai ales la Germania, cu proletariatul său foarte organizat şi formi­dabilele sale capacităţi indus­triale. Această necesitate conjuncturală s-a transfor­mat curând într-un veritabil pro­iect politic: „revoluţia mondială”.

Înfrângerea Ger­maniei im­periale şi a Austro-Ungariei a provocat în Europa un cu­tremur politic însoţit de un enorm vârtej revolu­ţio­nar. În Germania, încă înain­te de capitulare, se răscoală flota de război. În decembrie, 1918, Rosa Luxem­burg şi Karl Lieb­knecht, în fruntea gru­pului Spartakus, părăsesc Partidul Social-Democrat şi fondează Partidul Comunist German. În ianuarie 1919, spartakiştii declanşează la Berlin o in­surec­ţie, înăbuşită imediat de guvernul ­social-democrat.

„Republici sovietice” în Germania

Au fost instaurate „republici sovietice”, întâi la Bremen, apoi în Bavaria. Pot fi consi­derate aceste „republici ale Con­siliilor” (în sensul de „sfaturi” – soviete) apariţii spontane? „Modelul” exista de cel puţin un an: statul creat de Lenin. La fel şi ideo­logia, ca şi modul de acţiune. Oricum, au fost efemere, marcând totuşi începutul unui şir de revoluţii de esenţă comunistă. Primul stat după Germania unde s-a aplicat formula Kominternu­lui a fost Estonia, invadată la 18.11.1918 de două divizii ale Armatei Roşii, în furgoanele căreia au sosit şi membrii unui guvern comunist, alcă­tuit în Rusia sovietică. Tru­pele sovietice au fost stopate şi s-au retras, dar urmele ocupării unor localităţi estoniene sunt îngro­zitoare.

Atentat împotriva regelui Bulgariei

După Estonia, i-a venit rândul Bulgariei să cunoască o epocă de pronunţată instabilitate. Între 1923-1925, vecinii noştri s-au confruntat cu atentate cu bom­bă şi asasinate politice în serie. În iunie 1923, a fost omorât pri­mul-ministru Alexander Stam­buliiski, înlocuit cu Alexander Ţankov. În septembrie, comu­niştii au organizat o răscoală, reprimată cu duritate după o săptămână. Partidul a schimbat atunci tactica, trecând la acte de terorism. La începutul anului 1925, a fost atacat  sediul unei subprefecturi, eveniment soldat cu patru morţi. După trei zile, la 11 fe­bruarie, în plin centrul Sofiei, a fost comisă o crimă mon­struoa­să, cu pronunţat sub­strat politic: uciderea lui Nikola Milev, depu­tat şi jurnalist care, pe lângă funcţia de director al ziarului „Slovet”, era şi preşe­din­tele Sin­dicatului ziariştilor bulgari. La începutul lunii aprilie, conspira­torii au încercat să lovească la vârful puterii orga­nizând un atentat împotriva monarhului însuşi. Ca prin minune, tenta­tiva de regicid a eşuat, Alexandru I scăpând cu viaţă. Şansa l-a ocolit, din neferi­cire, pe genera­lul Kosta Gheor­ghiev, un apro­piat al regelui, ucis la 15 aprilie. A venit apoi cel mai izbitor dintre episoa­dele acelor ani de violenţă politi­că în Bulgaria. La 17 aprilie, în timpul funeraliilor generalului Gheor­ghiev, în catedrala Celor Şapte Sfinţi din Sofia o îngrozi­toare explozie a provocat prăbu­şirea cupolei: au fost număraţi o sută patruzeci de morţi între care paisprezece generali, şaispre­zece ofiţeri superiori, trei depu­taţi. Potrivit lui Victor Serge, atentatul fusese organizat de secţia mili­tară a partidului comunist.

După alte surse, comanditarul dina­mi­tării catedralei era Meir Trilisser, şeful secţiei pentru străinătate a Cekăi, apoi vice­preşedinte al GPU, decorat în 1927 cu ordinul „Drapelul Roşu” pentru servi­ciile aduse. În anii ’30, Trilisser a fost unul dintre cei 10 secretari ai Komin­ter­nu­lui, controlând activitatea aces­tuia din partea NKVD. Prin­tre „alte surse” se află Arkadi Vaks­berg, autorul volu­mului „Hotel Lux” (apărut, în tradu­cerea Mihaelei Zoicaş, la ed. Huma­nitas, în 1993), com­petent cer­cetător al arhivelor secrete, care afirmă că „figura ade­văra­tului stăpân al Komin­ ternului din timpul întregului deceniu al patrulea, omul care a fost con­comitent membru al Comite­tului Executiv, al pre­zi­diu­lui şi al secretariatului Kominter­nului” a fost Meier Trilisser. Bolşevic încă din 1901 (avea pe atunci 18 ani), Trilisser a ajuns să ocupe, în 1921, un post înalt în Ceka (şeful secţiei pen­tru străinătate); patru ani şi câteva luni mai târziu, el deve­nea vicepreşedinte al GPU. Din­tre numeroasele acţiuni puse la cale şi executate de agen­ţii din subordinea lui amintim: dina­mitarea catedralei din Sofia, unde se aflau regele Bul­gariei şi întreg Guvernul. În 1927, Trilisser a fost decorat, între altele, pentru „devotamen­tul său faţă de cauza revoluţiei”. La 2 februa­rie 1940, decoratul cu „Dra­pelul Roşu” şi-a încheiat în subtera­nele de la Lubianka glo­rioasa carieră de călău, con­spi­rator şi diversionist, primind din partea idolului său, Iosif Vissario­novici Stalin, un cadou fierbinte sub forma unui glonţ în ceafă. Deve­nise, între timp, „spion japonez şi britanic”.

Ungaria sovietică

Pen­tru autorii monu­mentalei lucrări „Le livre noir du commu­nisme”, Ungaria re­pre­zintă „primul caz în care bolşe­vicii au putut să-şi exporte revo­luţia”, în sensul că au reuşit să in­staureze puterea sovietică într-un stat. Şi nu oricare, ci unul si­tuat în chiar zona centrală a Europei. „Încă de la începutul anului 1918, partidul bolşevic îi regru­pase în rândul său pe toţi simpa­tizanţii neruşi într-o Federaţie a gru­pu­rilor comuniste străine. La Mos­cova exista deci un Grup ungur, format în esenţă din foşti prizo­nieri de război care, chiar în octombrie 1918, trimise vreo douăzeci dintre membri în Ungaria. La 4 noiembrie a fost fondat la Budapesta Partidul Comunist din Ungaria (PCU), condus în curând de Béla Kun. Prizonier de război, Kun se ralia­ se cu entuziasm la revoluţia bol­şevică astfel încât deveni, în aprilie 1918, preşe­dintele Fede­raţiei grupurilor străine. Sosit în Ungaria în noiembrie, în com­pania a optzeci de mili­tanţi, a fost ales în fruntea Par­tidului.” (cf. Le livre noir du co­mmu­nis­me, p. 300).

O altă sursă: „Dosare ultra­secrete”, supli­mentul coti­dia­nului „Ziua” (nr. 544/24.01.2009), afirmă, sub semnătura lui Vla­di­mir Alexe, că, după înfrân­gerea trupelor bolşevice ale Republicii Sovietice Ungare de către Armata Regală Română (care a ocupat Buda­pesta la 06.08.1919), prin­cipalii lideri bolşevici au fugit din Ungaria. Béla Kun şi alţi kune­rişti s-au refugiat în Austria, unde se afla la putere un guvern social-demo­crat. Au fost însă arestaţi şi au rămas într-un lagăr până în iulie 1920, când un acord pentru schim­bul de prizonieri intervenit între Austria şi Rusia sovietică a per­mis unui număr de 415 kunerişti refugierea la Moscova. La Mos­cova, Béla Kun a intrat în rândul Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia sovietică. A primit cetăţenia sovietică şi a fost numit în conducerea Komin­ternului, răspunzând de Ger­mania, Austria, Cehoslovacia şi România.