De curand un post privat de televiziune a prezentat celebrul film de acum 40 de ani, Procesul de la Nürnberg in regia lui Stanley Kramer, cu Spencer Tracy, Marlene Diertrich, Richard Widmark etc., film de mare efect atunci cand a fost lansat pe ecrane si care prezentat si pe ecranele romanesti nu ne-a lasat catusi de putin indiferenti. Erau aceia, daca nu gresesc, anii ’60, sfarsitul lor, iar filmele din Occident care intrau pe piata noastra erau din ce in ce mai multe si aveau imensa cautare. E drepr, reluarea filmului acum a fost facuta la o ora imposibila, cand nu se uita nimeni la televizor, dimineata, considerandu-se ca o asemenea pelicula nu mai are pe cine sa intereseze. Pe unul ca mine, dar evident eu nu sunt un etalon, m-a interesat, mai ales dupa ce am retinut o replica din film teribila, care m-a pus pe ganduri. Despre ce este vorba? Marlene Dietrich, sotia in film a unui mare general al Wehrmacht-ului, condamnat pentru crime, dar care-l detestase pe caporalul Hitler tot timpul, incearca sa-l convinga pe judecator, Spencer Tracy, ca Germania are un trecut si o istorie nobila si nu se confunda cu banda sangeroasa de monstri care a condus-o timp de 12 ani. Va sfarsi prin a-l convinge, dar nu aceasta este problema. In acea berarie intra la un moment un gazetar american, se apropie de masa celor doi si incepe sa se planga. De ce se plangea? De faptul ca nu prea are ce sa scrie deoarece in America foarte putini mai sunt interesati de ce se intampla atunci in orasul german, mai precis nu dadeau doi bani pe proces. Cand am vazut pentru prima data filmul, mult inainte de 1990, nu am dat atentie respectivei replici, acum insa a sunat ca un gong in mintea mea sensibilizata. Daca atunci americanii care oricum luptasera in Europa pentru eliberarea acesteia de nazism nu mai erau interesati de proces si de pedepsirea vinovatilor, sa ne mai miram ca la noi, putin dupa evenimentele din decembrie 89, s-au auzit destule voci care au inceput sa sfideze ideea unui proces al comunismului si au persiflat cat au putut toate eforturile facute de societatea civila in acest sens? Ca sa nu mai vorbim de starea de spririt din prezent… Este ciudat ce slaba este memoria multora si cum ne detasam foarte repede de suferintele parintilor si bunicilor nostri. Istoricul Neagu Djuvara, intrebat odata asupra unui fapt care nu are cum sa nu munceasca mintea celui de buna credinta, de ce americanii nu i-au lovit pe rusi atata vreme cat aveau monopolul armei atomice si stiau foarte bine ce orori se intampla in spatele Cortinei de Fier, a dat un raspuns corect. SUA insemna democratie, iar presedintele de atunci, Truman, nu era de capul lui ca sa declare razboi rusilor. Americanii din L.A. pana in Chicago putin se sinchiseau de suferintele noastre si nu aveau chef sa-si mai puna pielea in saramura inca o data, dupa ce putin mai inainte platisera un greu de tribut de sange. Oricum se lansasera in razboiul Coreii care presupunea alte victime. Fara comentarii…
