In calatoriile copilariei mele prin padurile Bucovinei am descoperit un izvor cum n-am mai intalnit nicicand: locuia discret la piciorul unui fag urias, licarea neverosimil precum oglindeste Voronetul in limpezimea cerului de toamna, vietuia generand racoare de voie bun taraneasca si, uneori, cercuri-cercuri de bucurie. Acelasi mi-a fost sentimentul cand am degustat prima oara scrierile lui Ioan Pintea. Aparut recent, ultimul sau volum de poezie intitulat "Casa teslarului" (Cartea romaneasca, 2009) mi-a confirmat, peste ani, trairile. Mai pe sleau, apa neinceputa din poveste se regaseste in aerul de poezie neinceputa izvorata din harul poetului si preotului Ioan Pintea: "au ei poetii vii o tehnica anume/ langa ei dumnezeu se face mic/ mic de tot/ un omulet acolo care se lasa dus de mana/ si incantat ii urmeaza ascultator/ pana la marginile pamantului/ priveste si El uimit/ cum printr-o miscare absolut surprinzatoare/ gratia lor atinge perfectiunea" (Cantec de Inviere)…
"De-am avea macar douazeci, daca nu o suta, de astfel de preoti (…), cu totul altfel ar arata dialogul intelectualilor laici cu Biserica Ortodoxa…", scrie undeva, cu indreptatire, Dan C. Mihiilescu despre Ioan Pintea. Ucenic si os din osul talentului domnesc al lui Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, si al lui Ioan Alexandru, Ioan Pintea liturghiseste in catedrala limbii romane cu dezinvoltura oricarui confrate hirotonit cu harul scriiturii. Astfel incat a vorbi in prezenta sa despre ruptura intelectuali-Biserica este o adevarata blasfemie.
Lucrarea sa nu-i de aici, nu poate fi teologhisita ieftin si nici supusa vreunei exegeze critice grabite, fara temeinice cunostinte crestine: "spui ca ma vezi/ si ca daca ma sting/ nu garantezi reusita acestui poem/ cea mai ascutita flacara/ seamana mult cu inima poemului/ si cine poate sa tina in palma/ tocmai inima incinsa a poemului/ si sa nu-si arda buricele degetelor/ si pielea fina sa nu inceapa sa-i sfaraie?!/ spui ca ma vezi/ si ca daca ard pana la pucioasa/ pana la cenusa/ pana la scrum/ scriu in sfarsit un poem genial/ spui ca ma vezi/ Doamne!/ iarta-ma, am si eu lucrarea mea/ de data aceasta focul e chiar muza apollinaire" (Muza Apollinaire). Doar o mare durere mai am de rostit: de ce nu sunt, Doamne, mai multi poeti crestini precum Ioan Pintea care sa ne indulceasca pre limba romana durerile: "mama Ta Doamne, mama Ta buna/ cu mama mea s-a intalnit. Ce oare/ au povestit in noapte la Nicula?/ stii Doamne Tu si mama Floare.//
Mama Ta Doamne maica durerii/ cu mama mea a plans. Ce oare/ aveau de plans-au impreuna?/ stii Doamne Tu si mama Floare." (Maria la Nicula)? Dar poate ca poezia neinceputa locuieste, undeva, discret, licarind (doar celor care sunt in stare de-nflacarare) cercuri-cercuri intru Bucuria duhovniceasca…
