Studiul isi propune analiza implicatiilor pe care alegerea unui papa polonez in 1978 le-a avut asupra sistemului comunist in ansamblul sau. Analiza este realizata pe trei niveluri intre care poate fi identificata o stransa corelatie: particularitatile Poloniei (rolul religiei catolice, relatia dintre stat si societate), conciliul Vatican II (adaptarea mesajului Bisericii la problemele contextului, afirmarea viitorului papa) si Karol Wojtyla insusi. Analiza se limiteaza la perioada cuprinsa intre alegerea sa in scaunul lui Petru (1978) si tentativa esuata de asasinare (1981) care marcheaza punctul culminant al relatiei suveranului de la Vatican cu lumea comunista si care, in lumina celor mai recente cercetari in arhivele sovietice, reconfirma rolul Papei in caderea comunismului.
In realizarea studiului s-a urmarit exploatarea in cea mai mare parte a unor resurse bibliografice netraduse in limba romana. De asemenea, s-a optat pentru lucrari publicate inainte de 1990. Departe de a neglija riscurile care decurg dintr-o astfel de optiune, metoda are avantajul de a releva pertinenta analizelor inca din momentul in care evenimentele se aflau in curs de desfasurare, actorilor si interpretilor acelui moment lipsindu-le perspectiva pe care o avem astazi asupra ultimelor doua decenii.
Studiul combina autori occidentali si autori polonezi care, printre altele, au impreuna punctul comun de a fi cunoscut la fata locului realitatea pe care o descriau, fie la Gdansk (Timothy Garton Ash, Jean-Yves Potel, Adam Michnik), fie la Vatican (Ernest Milcent, Jean Bourdarias). Pentru rigurozitatea demersului, interpretarile sunt confruntate cu apelul la resursele primare (prima enciclica a Papei Ioan Paul al II-lea "Le rédempteur de l’homme si alte scrisori, omilii disponibile in arhiva de pe site-ul Vaticanului).
Evitand pretentia unei analize exhaustive, demersul de fata urmareste si felul in care de-a lungul timpului s-au dezvoltat discipline aflate la inceput de drum precum sociologia religiei, teologia politica, psiho-sociologia (dezvoltarea unui model de leadership crestin si cum acesta interactioneaza cu leadershipul politic), sociologia politica (relatia stat – societate) si, evident, sociologia totalitarismului.
Introducere
Pe 5 noiembrie 1978, la Assisi, in Italia, multimea il asculta pe Ioan Paul al II-lea in liniste. "Rugati-va pentru Biserica tacerii" striga, la un moment dat, un grup de tineri aflati in multime. Replica lui Ioan Paul al II-lea vine imediat: "Nu mai exista Biserica tacerii. Astazi, ea vorbeste prin vocea papei".
Cand la 16 octombrie 1978 Colegiul Cardinalilor il alege pe arhiepiscopul Cracoviei Karol Wojtyla in scaunul de Episcop al Romei, nu se consemneaza doar un eveniment special pentru analele Vaticanului (primul papa neitalian dupa 1523), ci se pune prima piatra catre ceea ce avea sa insemne o noua etapa in destinul Europei de est prin caderea comunismului. Destin complex, Ioan Paul al II-lea sau Karol Wojtyla dupa numele de mirean, este rezultatul unui varietati de factori care, fara a altera analiza, pot fi grupati in trei categorii: Polonia, al doilea conciliu Vatican si Karol Wojtyla insusi. Doar in aceasta optica se va putea intelege cum "diviziile" Papei asupra carora Stalin se intreba daca au invins un sistem si, mai mult decat atat, au asigurat premisele luptei impotriva tendintelor totalitare, stiut fiind ca sfarsitul unui proiect politic nu inseamna in mod necesar anularea ispitelor totalitare.
Polonia
"Rebelii polonezi trebuie sa fie impotriva unui opresor slab pentru ca pot; impotriva unuia crud, pentru ca trebuie"
(proverb din sec. XIX)
Alegerea primului polonez pe scaunului lui Petru nu putea sa nu atraga atentia. In vest, dar mai ales in est, evenimentul aduce cu sine frisoane la Varsovia, dar si la Moscova. Jurnalistii acreditati la Vatican, primii care vor face cunoscuta vestea, au stiut ca de aici inainte nimic nu va mai fi la fel. Optiunea pentru un polonez la Vatican readuce in discutie particularitatile cazului polonez.
Dincolo de a fi doar expresia relatiilor dintre puterile dominante ale epocii, destinul polonez este istoria unui raport special intre stat si societate, articulat de Biserica Catolica care s-a nascut institutional o data cu formarea statului polonez in 966 de catre Mieszko I din dinastia Piast. In intrepatrunderea aranjamentelor regionale ale marilor puteri si vointa societatii poloneze de a-si crea sau mentine propriul stat trebuie cautata specificitatea poloneza care a nascut propriile elemente de continuum istoric: spiritul combativ, atitudinea critica fata de provocarile contextului. Fie ca a fost vorba de stapanirile tariste, prusace si austriece, fie sovietice si naziste, societatea poloneza si-a modelat comportamentul, a exprimat fara echivoc imaginea statului in care vrea sa se organizeze, in raport cu ceea ce percepea ca esenta a identitatii sale, o suma de valori condensata intr-o singura institutie: Biserica. Acest lucru a facut ca Biserica Catolica Poloneza, prin vocea lui Mickiewicz si Slowacki, sa intre in conflict chiar cu scaunul de la Roma de care canonic, dogmatic si ierarhic depindea in momentul in care Vaticanul si-a dat concursul recunoasterii desfiintarii statului polonez si a arhitecturii de putere schitata in Conventia de la Viena din 1815.
In aceasta optica, instaurarea regimului comunist in 1948 nu a insemnat ceva nou. Premisa ordinii post-razboi in Polonia (construirea unei societati socialiste in care vechea oranduire caracterizata de patriotism si fidelitate va fi abandonata), fata de alte perioade de ocupatie, difereau doar in nuanta, nu si in profunzime. Regasirea societatii poloneze intr-un stat refacut dupa impartirea anterioara intre URSS si Germania nazista nu a fost un motiv de satisfactie cata vreme administratia statala era perceputa in contrast cu propriile criterii. Spiritul combativ si atitudinea critica isi retraiau, asadar, actualitatea.
In familia totalitarismului comunist, Polonia pare copilul cel mai dificil. Miscarile populare nu doar ca sunt cele mai numeroase (Poznan 1956, 1968, Gdansk 1970, Ursus, Radom si Plock 1976, Gdansk 1980) cu efect contagios (Budapesta 1956), dar ele conduc la schimbarea liderilor partidului (Wladyslaw Gomulka in 1956, Edward Gierek in 1970, Stanislaw Kania in 1980), lucru neintalnit in nici o alta tara din sfera sovietica de influenta. Toate acestea sfarsesc prin realizarea primului guvern necomunist din Europa de est, la 23 august 1989, o data cu numirea lui Tadeusz Mazowiecki ca prim-ministru. In Polonia asadar, societatea nu reuseste sa ajunga intotdeauna la un modus vivendi cu statul. Aflata intre vocatia universala, confirmata prin subordonarea fata de Vatican si atasamentul fata de societate prin indeplinirea functiei de rezervor al valorilor nationale (este suficient de amintit ca in secolul XIX Biserica Catolica era singurul loc liber in care polonezii puteau folosi limba materna, in care se puteau exprima si dezbate valorile identitare), Biserica a fost cea care a articulat relatia stat – societate. Dilema autoritatii la care cetateanul trebuie sa se supuna (terestra reprezentata de stat sau celesta reprezentata de Biserica) asa cum apare in scrierile lui Toma de Acquino, pentru cea mai mare parte a polonezilor, fie intelectuali, fie muncitori, nu este atat de dificila: acceptarea statului se face numai in conditiile in care acesta respecta valorile asa cum sunt ele afirmate prin Biserica: libertatea de expresie, demnitatea sa ca om si bunastarea materiala. Interactiunea Bisericii ca lider informal al societatii si a Partidului Comunist Polonez ca lider formal al statului este marcata de fluxuri si refluxuri ale tensiunii. Dificultatea convietuirii intr-o solutie de compromis cu partidul a plecat de la vointa liderilor Bisericii Catolice de respectare a ceea ce ei percepeau ca datorie fundamentala a statului (reluata si afirmata public, ulterior, in scrierile Papei Ioan Paul al II-lea): invatamantul religiei, libertatea de expresie, construirea de noi biserici si dreptul de asociere.
Ajunul evenimentelor care vor conduce la optiunea pentru un polonez in scaunul de la Vatican, gaseste Biserica intr-o vitalitate fara precedent in istoria sa si a acestei parti a Europei: 26.000 de preoti, 77 de episcopi, 28 de dioceze, 48 de seminarii si Universitatea din Lubin, singura institutie de invatamant superior catolic din Europa de Est, la care o vreme Karol Wojtyla a predat. Acesta este contextul in care partidul incepe sa accepte Biserica ca partener de dialog si ca institutie cu care trebuie sa imparta leadershipul societatii, insa niciodata ca atunci cand Karol Wojtyla va deveni papa. In 1980, acceptand la masa dialogului delegatia de muncitori, pentru prima data in istorie o putere de esenta totalitara care dispunea de toate mijloacele de coercitie accepta sa discute cu societatea.
Doar a preciza relatia dintre Biserica si societate, pe de o parte, sau cea dintre societate si Stat, pe de alta, nu este indeajuns pentru a explica de ce cazul polonez este atat de special in viziunea celor mai multi interpreti. Catolicismul insusi are o trasatura speciala in raport cu societatea si laicitatea asa cum s-a dezvoltat in ultimele veacuri. In distinctia pe care Emile Poulat o face intre "catolicismul burghez" (caracterizat prin interiorizarea vietii religioase, reducerea religiei la spatiul privat) si "catolicismul comunitar" de inspiratie romana (caracterizat prin viata comunitara, preeminenta valorilor comunitare si afirmarea religiei ca trasatura a societatii), societatea poloneza, in virtutea circumstantelor istorice, se regaseste in cea de-a doua categorie. Acest lucru a condus la afirmarea unei stangi crestine in interiorul careia constituirea Solidaritatii ca federatie a sindicatelor muncitoresti, va veni in mod natural.
Conciliul al II-lea Vatican
Arestarea primatului Poloniei, Stephan Wyszinski, la 26 septembrie 1953, provoaca emotie la Vatican. Privarea de libertate a celui pe care Pius al XII-lea il facuse cardinal in ianuarie acelasi an este considerata ca o lovitura personala la adresa papei. Doar atat. Pius al XII-lea nu putea face mai mult. Abia un deceniu mai tarziu, Ioan al XXIII-lea il va primi pe ginerele lui Hrusciov, inaugurand astfel "Politica catre est a Vaticanului". La acel moment, Ioan al XXIII-lea urmarea captarea deschiderii liderului sovietic catre dialogul cu vestul pentru a permite episcopilor din est sa ia parte la lucrarile celui de-al doilea conciliu ecumenic de la Vatican, deschis in 1962.
Karol Wojtyla, unul dintre putinii episcopi polonezi carora li s-a permis participarea la lucrari, s-a aflat in audienta sesiunii inaugurale. Fire tacuta, dar atenta la discutii, episcopul polonez va avea prima interventie, apreciata unanim, abia in a doua parte a conciliului convocata in 1963 de noul papa, Paul al VI-lea, in momentul in care s-a adus in discutie rolul Bisericii in lume pe care cardinalii o doreau prezentata ca "popor al lui Dumnezeu" si nu ca o organizatie ierarhica si juridica. "Da, raspunde Monseniorul Wojtyla, insa cu conditia ca acest popor constituit prin credinta si gratie sa transceada toate formele naturale de societate civila. Biserica ca organizatie este manifestarea vizibila a unei realitati esentiale care este invizibila". In urmatoarele luni, viitorul papa va juca un rol esential in conce-perea partii a doua a constitutiei conciliare, privind rolul Bisericii in contextul acelui timp. Problema cu care se confrunta Biserica era ateismul pe care filosoful si teologul Wojtyla l-a nunantat, optand pentru o distinctie ferma intre ateismul ca fruct al convingerii personale si ateismul de stat, impus unei populatii credincioase. In viziunea sa, pentru a rezolva problemele tarilor din Est catre care Vaticanul privea prin lunetele conciliului ecumenic, Biserica trebuia sa ofere modelul libertatii care, asa cum il concepe, nu inseamna doar toleranta, ci si vigoare de afirmare. In felul acesta, doctrina propusa lovea un punct sensibil al umanismului marxist. Perceptia asupra rolului Bisericii va fi clar definita in prima enciclica a pontificatului sau, "Le rédempteur de l’homme" in care Ioan Paul al II-lea subliniaza ca "Biserica timpului nostru trebuie sa fie constienta de situatia omului, … de amenintarile care se prezinta omului si … de tot ceea ce pare a fi contrar eforturilor care vizeaza redarea vietii umane". Astfel, "Biserica trebuie sa fie constienta de tot ce este contrar acestui proces". Altfel spus, Papa defineste teologic rolul social al Bisericii prin definirea solidaritatii Bisericii cu cauza omului (cuvantul "Solidaritate" este printre cuvintele care apare cel mai des in textul enciclicei).
Sub pontificatul lui Paul al VI-lea, Monseniorul Augustino Casaroli, diplomat ecleziastic rafineaza Ostpolitik (politica catre Est a Vaticanului) al carei initiator era, afirmand obiectivele principale ale dialogului cu regimurile comuniste: libertatea Bisericii si a actiunii sale si libertatea vietii religioase. Dosarul Ostpolitik este incununat cu succes (stabilirea unei punti de dialog cu Iugoslavia), dar si de esec (in cazul Cehoslovaciei). In 1967, Monseniorul Casaroli viziteaza timp de doua luni Polonia, moment in care cu acordul Papei, Arhiepiscopul de Cracovia, Karol Wojtyla, este ridicat la rangul de cardinal.
Karol Wojtyla
Primele cuvinte publice ale noului Papa ales la 16 octombrie 1978 au fost "Nu va temeti". Cel care inca de la inceput si-a manifestat dorinta de continuare a ideilor conciliului al II-lea si care, in mod sugestiv, si-a ales numele de Ioan Paul al II-lea avea sa impregneze cu propria personalitate proiectul Vaticanului. In putine cuvinte, pontificatul sau va putea fi caracterizat de "innoire intru traditie".
De indata ce s-a aflat ca un polonez a fost ales seful Bisericii Catolice, intreaga opinie internationala a fost de acord ca totul se va schimba, insa intrebarea care-i framanta pe multi era sensul in care atitudinea noului papa va merge. Prima numire pe care Papa o face in 1979 prin luarea ca prim colaborator a inspiratorului politicii catre est, cardinalul Agostino Casaroli, este semnalul cel mai evident ca Ioan Paul al II-lea va continua proiectul predecesorilor sai. Cardinalul Casaroli este incurajat sa-si multiplice mesajele pentru respectarea drepturilor omului, afirmarea identitatii fiecarui popor, unitatea spirituala a continentului, insa Ioan Paul al II-lea va privilegia pastorala diplomatiei sau, in alti termeni formulat, inclinatia catre idei mai curand decat gesturi.
Consecintele alegerii unui papa polonez, in primul rand asupra Poloniei, pot fi intelese in contextul sarbatoririi in 1966 a unui mileniu de la infiintarea statului polonez si a increstinarii polonezilor. Aniversarea acestui eveniment, atent supravegheata de fortele de securitate ale statului, este incununata doisprezece ani mai tarziu. In mod implicit, prezenta lui Ioan Paul al II-lea in scaunul Sfantului Petru insemna recunoasterea crestinatatii natiunii poloneze, efortului rezistentei de-a lungul anilor, a autoritatii Bisericii Catolice si a cresterii rolului ei. A doua scrisoare pe care cardinalul Wojtyla o adreseaza dupa alegerea sa este catre "poporul polonez" pe care-l asigura ca "Biserica a obtinut in Polonia o voce noua. … Opuneti-va la tot ce este contrar demnitatii umane si degradeaza viata unei societati sanatoase". Pentru a sustine cele afirmate, prima vizita in strainatate pe care Ioan Paul al II-lea o efectueaza este in tara sa natala, Polonia. Refuzarea dorintei lui Paul al VI-lea de a lua parte la evenimentele din 1966 de catre Gomulka este un gest pe care succesorul sau, Edward Gierek, nu-l mai poate repeta. Vizita din iunie 1979 este, de departe, evenimentul cel mai dens in semnificatii pentru istoria anticomunismului si pentru destinul antitotalitarismului, in general, indiferent de haina pe care ar putea-o imbraca. Importanta speciala a evenimentului rezida din durata vizitei si faptul ca Biserica a avut propria organizare a manifestatiilor pasnice, fara nici un fel de violenta, care au facut inutila prezenta fortelor de ordine ale statului. Fara a critica, prezenta Papei a fost caracterizata prin discretie si printr-un discurs referitor la dragoste, iertare, credinta si intelegere, insa indeajuns de relevanta pentru a realiza una dintre cele mai remarcabile manifestatii vazuta vreodata. Acest lucru a avut drept consecinta implicita recunoasterea fortei societatii care are drept la adevar si liber-tate, precum si sentimentul de inutilitate a prim-secretarului Gierek si a camarazilor sai despre care, pe toata durata vizitei, nu s-a auzit nimic.
Prezenta Papei a mai avut o relevanta in sensul afirmarii distinctiei dintre planuri (celest, terestru) pentru care Ioan Paul al II-lea a insistat in cea mai mare parte a scrierilor sale. Recunoasterea primatului Bisericii este dublata de afirmarea leadershipului crestin, de natura informala, cu care, de aici inainte, leadershipul formal, asigurat de Politburo, avea sa convietuiasca. Constient de lucrul acesta si realizand interpretarea pe care conducatorii comunisti ar putea sa o aiba, Ioan Paul al II-lea subliniaza, intr-un mesaj adresat lui Gierek insusi, ca rolul statului, "ratiunea sa de a fi" este aceea de a "mentine si a apara in toate situatiile suveranitatea societatii, a natiunii". Episcopilor li se adreseaza spunand ca "statul, ca expresie a autodeterminarii suverane a natiunii, constituie o realizare normala a ordinului social".
Una dintre cele mai importante realizari ale lui Ioan Paul al II-lea in cadrul Ostpolitik a fost largirea puntilor de legatura cu Moscova. Premisa pe care s-a facut aceasta deschidere a fost aceea ca Biserica Catolica accepta sistemul politic, recunoaste autoritatea statului, insa cu conditia respectarii identitatii culturale ale fiecarui popor si recunoasterea rolului religiei in societate. Altfel spus, viziunea Papei nu merge impotriva sistemului comunist ca atare, ci impotriva esentei totalitarismului in sine, stiut fiind ca acceptarea de catre regim a celor doua valori aparate de Biserica inseamna in mod clar propria condamnare.
Provenind din interiorul sistemului, bun cunoscator al esentei totalitarismului atat din perspectiva nazista, cat si sovietica, Ioan Paul al II-lea stia ca pentru a conferi o anumita greutate dialogului cu Moscova, trebuie sa afirme Biserica Catolica dincolo de cortina de fier. Pentru acest fapt, in cursul acelasi an (1979) intreprinde calatoria in Polonia si relanseaza dialogul cu ortodoxia prin intalnirea din Turcia cu Dimitros, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului. Ioan Paul al II-lea este primul papa care consolideaza dialogul cu ortodoxia (va culmina in 1999 cu primirea la Bucuresti, prima vizita intr-o tara majoritar ortodoxa), acest fapt avand nu doar consecinte politice, ci si ecumenice. Impactul politic al dialogului cu ortodoxia a plecat de la afirmarea convingerii ca libertatea religioasa nu este divizibila, Biserica Ortodoxa este Biserica Crestina.
Un alt factor care va contribui la fluidizarea dialogului cu Moscova si cu lumea slava, in general, majoritar ortodoxa, este abilitatea Papei de a vorbi in mod fluent limba rusa. Discutia privata cu Andrei Gromyko, ministrul sovietic al afacerilor externe, purtata in ianuarie 1979 fara interpret, a venit sa demonstreze pentru prima data ca Biserica Catolica nu mai este doar o organizatie occidentala. Ba mai mult, dupa cum majoritatea comentatorilor a sesizat, cunostintele solide ale papei de limba, cultura si civilizatie rusa au facut ca pentru prima data Europa de est sa se poata adresa direct si facil capului de la Vatican.
Vizita in Polonia natala nu va ramane fara implicatii. Prima si cea mai importanta este constituirea, in august 1980, a federatiei de sindicate muncitoresti, Solidaritatea. Desi avand resorturi economice (cresterea pretului la produsele de baza in raport cu salariile), protestele de la Gdansk care vor conduce la formarea Solidaritatii au avut un caracter catolic prin prezenta simbolurilor religioase, afisarea portretelor Papei si prezenta preotilor alaturi de protestatari. Ar trebui subliniat ca prezenta preotilor alaturi de protestatari prin oficierea slujbelor duminicale sau la cerere este o urmare a legaturii directe, de cele mai multe ori personale, pe care Papa, intr-un spirit novator fata de traditia Vaticanului, a avut-o inca din primul an de pontificat. Pe 9 aprilie 1979, Ioan Paul al II-lea se adreseaza tuturor preotilor marturisind ca "pentru voi sunt episcop, impreuna cu voi sunt preot". Sensul acestei plasari intr-un plan comun cu majoritatea preotilor s-a dorit o incurajare a acestora de a vedea in misiunea care le-a fost incredintata nu atat o formalitate administrativa, cat un angajament profund al intregii persoane. Acest lucru va insemna atasamentul fata de valorile pe care Biserica le promova. Asasinarea, in 1984, a preotului Jerzy Popieluszko a confirmat o stare de spirit existenta (implicarea personala, directa, a preotilor in sustinerea societatii) si a condus la o sincopare a reconcilierii societate – regim. Multimea impresionanta care l-a condus pe preotul Popieluszko pe ultimul drum a creat un context de imprejurari in care regimul aparent se salveaza prin judecarea politistilor vinovati, insa indirect isi recunoaste vinovatia si reconfirma astfel distanta ideologica, morala care-l separa de societate.
Daca aceasta era starea de spirit a preotilor, ierarhia catolica prin vocea primatului Wyszynski a incercat sa fie un liant intre societate si regim. Pe de o parte, a lansat apeluri impotriva radicalizarii societatii in momentele cheie ale revolutiilor, iar pe de alta parte a transferat autoritatea leadershipului spiritual de care se bucura unor personaje apropriate Bisericii, precum Lech Walesa, cunoscut ca moderat si credincios.
Formarea sindicatului Solidaritatea a reprezentat institutionalizarea unei stari de spirit creata cu un an inainte in timpul vizitei Papei si oficializarea unui discurs emanat din cea mai ampla manifestatie de independenta a societatii poloneze, si formarea unei constiinte colective, regasita in unitatea si disciplina din timpul grevelor in 1980. Discutiile dintre sindicalisti si partid, mediate de prezenta episcopilor care intruchipau garantia respectului mutual al acordurilor care au condus la schimbarile ulterioare, au fost, fara indoiala, un succes deplin a ceea ce Ioan Paul al II-lea, in spiritul valorilor crestine, a dorit: schimbarea fara varsare de sange a regimului politic. Solidaritatea este expresia unei "revolutii evolutionare" dupa cum o gandeste Timothy Garton Ash in care societatea autoorganizata (Solidaritatea prin numarul imens de membri a avut un caracter de reprezentativitate pentru societatea poloneza in ansamblul sau) poate transforma sistemul politic al unui stat din imperiul sovietic prin presiunea de jos in sus, fara violenta.
Concluzii
Primul lucru pe care cititorul ar trebui
sa-l inteleaga in destinul polonez este continuumul istoric si cum acesta s-a format. Portretul complex, in foarte multe nuante, al evenimentelor dintre 1978 si 1981 pe care doar cu ajutorul catorva linii majore am incercat sa schitam, reprezinta un exemplu al exprimarii elementelor de continuum istoric. Departe de a fi doar un subiect de teorie politica sau sociologica, relatia dintre societate si stat armonizata de o institutie la fel de veche ca si cele doua (Biserica) reprezinta insasi istoria poloneza. Ceea ce in alte parti se afla din carti, aici se traieste. Ca a fost vorba de diversele stapaniri din secolele XVIII, XIX sau XX, toate au in comun vointa natiunii de a-si crea sau apara, plecand de jos in sus, propriul stat. Dupa caderea comunismului, contextul a creat o noua provocare: integrarea europeana care presupune cedarea, cu libera vointa, a unei mici parti de statalitate prin transferul de suveranitate catre institutiile supranationale.
Din nou, societatea poloneza se afla intr-un context care presupune un nou tip de raportare la stat. Natiune europeana a carei contributie la valorile continentale nimeni nu o poate nega, a acceptat integrarea europeana, la 1 mai 2004. Contrar insa euro-optimismului afisat mai mult sau mai putin firesc de celelalte state aflate pana nu demult in spatele cortinei de fier, Polonia se numara, dupa unii, printre tarile euro-sceptice. Existenta in unele situatii a unui "nu" ferm in negocierile cu UE fie la nivel inalt, fie la nivel intern, nu este altceva decat reflectia critica a unui popor cu o puternica constiinta nationala. Dincolo de "nu" ar trebui sa intelegem vointa de a arata ca inainte de orice se cuvine sa intelegem bine in ce Europa vrem sa traim si cum putem crea un sentiment comun, european, plecand de la experiente nationale uneori totalmente opuse. Cum Polonia si-a calit spiritul critic s-a putut constata, chiar daca incomplet, in randurile de mai sus. Cum Polonia isi doreste Uniunea Europeana si un continent unit s-ar putea vedea in eforturile aceluiasi polonez, Karol Wojtyla, de a unifica Europa in jurul drepturilor omului si al umanismului de esenta crestina. Insusirea lectiei poloneze de reflectie critica a provocarilor contemporane este examenul pe care Europa trebuie sa-l treaca pentru a fi asa cum isi doreste: unita, mai puternica si mai prospera.
BIBLIOGRAFIE
Lucrari generale
1. Ash, Timothy Garton –
"The Polish Revolution: Solidarity", 3rd edition,
Yale University, 2002;
2. Bourdarias, Jean si altii, –
"Les fumes du Vatican. De Paul VI à Jean Paul II", Fayard, Paris, 1979;
3. Davies, Norman –
"God’s playground. A History of Poland", volume II, Oxford, 2005;
4. Hilaire, Yves-Marie (coord) – "Histoire de la Papauté", Tallandier, Paris, 1996 ;
5. Jean Paul II –
"Le rédempteur de l’homme", Discours du Pape et chronique romaine, no 350 / 4 mars 1979 ;
6. Michnik, Adam –
"Restauratia de catifea" (trad. D Branea, D. Chetrinescu,
C. Cheveresan, D. Craciun,I. Copil-Popovici), Ed. Polirom, Iasi, 2001;
7. Milcent, Ernest –
"A l’Est du Vatican. La papauté et les démocraties populaires", Les éditions du Cerf, Paris, 1980 ;
8. Pomian, Krzysztof –
"Pologne: défi à l’impossible ?
De la révolte de Poznan à Solidarité", Les éditions ouvriéres, Paris, 1982;
9. Potel, Jean-Yves –
"Scènes de grèves en Pologne. Pourquoi Brejnev a peur", éditons Stock, Paris, 1981;
10. Prazmowska, Anita –
"A History of Poland", Palgrave Macmillan, London, 2004.
11. Walesa, Lech –
"Un chemin d’espoir. Autobiographie", Fayard, Paris, 1987.
12. ***, "L’Europe et les intellectuels", Idées Gallimard, Paris, 1984.
Resurse internet
(arhiva Vaticanului)
1. http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/letters/1978/documents/hf_jp-ii_let_19781024_polacchi_it.html
2. http://www.vatican.va/holy_father/-
john_paul_ii/letters/1979/documents/hf_jp-ii_let_19790409_sacerdotigiovedi-santo_sp.html
3. www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/speeches/1979/november/
documents/hf_jpii_spe_19791129_dimitrios-turchia_it.html
