De cand ne-am dat jos din copaci, marea majoritate a oamenilor traieste doar pentru a exista. In cursul mileniilor, inca, s-au inaltat si oameni care, prin valoarea lor, i-au batut, i-au lasat in urma pe zei. E adevarat, cei mai multi, ca noi, oameni maruntei si la minte si la suflet, trebuie sa recunoastem, vietuim doar pentru cele trebuincioase traiului, adica sa avem grajdul cat mai confortabil si ieslea plina (nu trebuie sa consideram acest fapt ca pe o jignire, e o realitate pe care o traim aproape toti dintre noi). Dar, dintre oameni, din adevaratul regnum hominis, s-au ridicat si valori care chiar ca sunt deasupra zeilor – fiindca zeii apartineau unei cetati, unui popor, in timp ce oamenii de valoare strabat toate veacurile cu opera lor si apartin intregii planete. Iata ce cuvinte alese, potrivite, spune moralistul francez La Bruyere (1645 – 1696) despre astfel de oameni: Din cand in cand se ivesc pe fata pamantului oameni rari, distinsi, care se remarca prin virtutile lor si ale caror insusiri alese au stralucire uluitoare: aidoma stelelor neobisnuite, despre care nu stim cum s-au ivit si cu atat mai putin ce se intampla cu ele dupa ce au disparut. Oamenii acestia nu au stramosi, nici urmasi, alcatuindu-si singuri semintia.
Doamne, ce cuvinte frumoase despre oamenii valorosi, care-s mai presus de zei, caci ei nu apartin, ca divinitatile, numai unui poor sau mai multor popoare, ci omenirii intregi! Si ma gandeam, de pilda, la acest episod: intrebat de unde este, Socrate nu spunea ca e din Atena, ci din lume. Parafrazand doua versuri din cunoscuta poezie Apogeu de Horatiu, se poate spune ca oamenii valorosi „mereu, mereu vor creste in veacuri viitoare, intinerind in slava”! Doamne, ce frumos, sa cresti in veacuri viitoare, fara sa imbatranesti, ci intinerind in slava! Ce frumos, ce frumos!
