Luna trecută s-au împlinit 90 de ani de la moartea Regelui Marii Uniri, Ferdinand I, și preluarea tronului de către un rege-copil: Mihai I al României.
Acum nouă decenii, România era îndoliată. Regele Ferdinand I cel Loial, poate cel mai mare Rege al României, înceta din viață la Castelul Pelișor, după o suferință îndelungată. De mai multă vreme Ferdinand era bolnav de cancer intestinal, iar în 1927 boala devenise aproape de nesuportat. De asemenea, suferea și sufletește, pentru că fiul său cel mare, Carol, în care își pusese toate speranțele, renunțase la tron în 1925. Fiul lui Carol, Mihai, fusese proclamat drept Principe Moștenitor. Regele Ferdinand I încercase să se reconcilieze cu fiul său cel mare, dar în zadar.
În anul 1927, pentru că simțea că sfârșitul îi este aproape, regele Ferdinand I și-a pus în ordine lucrurile. În plan sufletesc, s-a reconciliat cu Biserica Catolică, al cărei fiu era. Regele Ferdinand I se conformase Constituției României și își crescuse copiii în confesiunea ortodoxă, ceea ce îi atrăsese critici din partea înaltului cler catolic. Însă Regele României, prin recunoașterea rolului istoric jucat de Biserica Greco-Catolică, precum și prin Concordatul cu Vaticanul, recâștigase respectul Papei Pius al XI-lea, astfel că a murit ca un bun creștin catolic.
În plan politic, Regele Ferdinand I a constituit o Regență, menită să-l ajute pe tânărul său nepot, Principele Moștenitor Mihai, să domnească în cazul în care ar fi fost nevoie.
Pentru că femeile nu aveau drept de vot în România, din păcate, regina Maria nu a fost inclusă în Regență. În schimb, au fost desemnați trei regenți bărbați: Alteța Sa Regală Principele Nicolae al României, cel de-al doilea fiu al lui Ferdinand I, Preafericirea Sa Patriarhul Miron Cristea, șeful Bisericii Ortodoxe Române, cultul religios căruia îi aparțineau în 1927 cei mai mulți dintre români, precum și eminentul jurist Gheorghe Buzdugan, președinte al Curții de Casație și, poate, cel mai de seamă reprezentant al puterii judecătorești din România.
De asemenea, la 4 iunie 1927 îl invită la Palat pe premierul Alexandru Averescu, general, apoi, din 1930, mareșal al României, erou al Primului Război Mondial și președinte al Partidului Poporului. Regele Ferdinand I l-a rugat să se retragă, pentru a fi organizate noi alegeri, care să legitimeze un Guvern puternic care să conducă țara în eventualitatea morții suveranului.
La finele lunii iunie 1927 au fost organizate aceste alegeri, câștigate de Partidul Național Liberal, iar unul dintre cei mai fideli colaboratori ai regelui, Ion I.C. Brătianu, devenea prim–ministru. Regele Ferdinand I închidea ochii la domeniul regal de la Sinaia, încredințat că făcuse tot posibilul pentru a-i transmite nepotului său, Regele Mihai I, o țară puternică, stabilă și respectată.
Un mare rege, un mare regat
Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen devenise Principe Moștenitor al României în anul 1889. El fusese desemnat moștenitorul unchiului său, regele Carol I, după ce devenise evident că Regele României nu va avea moștenitori direcți. În calitate de Principe Moștenitor, Ferdinand condusese Armata Regală Română la victorie în cel de-al Doilea Război Balcanic, în 1913, când România își sporise teritoriul cu Cadrilaterul. Ferdinand I a devenit Rege al României în 1914, iar în perioada 1916-1918 a condus Armata Regală Română în Primul Război Mondial. După înfrângerile amare din 1916 și victoriile din 1917, în 1918 România se unise cu Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureșul, Crișana și Banatul. În 1927, România atinsese maximul întinderii sale teritoriale.
Mulți istorici arată că, în perioada interbelică, România era un stat relativ înapoiat, a cărui economie se baza în principal pe agricultură și pe extragerea petrolului. Însă această imagine este doar parțial adevărată. Potrivit datelor adunate de Ministerul Instrucțiunii Publice și publicate într-un modest atlas școlar editat la câțiva ani după moartea regelui Ferdinand I, România pornise pe calea unei dezvoltări accelerate, în care miza pe industrii de mare tehnicitate.
În anul 1935, România extrăgea, pe lângă petrolul din Valea Prahovei, gaz metan la Sărmășel, Turda, Târnăveni, Mediaș sau Bazna. Extragerea cărbunilor și a fierului era mult mai larg răspândită decât în prezent. La extragerea de aur, România era a 14-a țară din lume și prima din Europa. Metalul prețios era extras la Brad, Abrud, Roșia Montană, Baia de Criș, Secărâmb, Zlatna, Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic și Borșa. Argintul era extras la Baia Mare, Baia de Criș, Cavnic și Dognacea.
La producția de aluminiu, folosit pe scară tot mai largă în industria aeronautică, în cea alimentară și în cea farmaceutică, România era pe locul II în lume. Și aceasta în condițiile în care aluminiul era considerat pe atunci metalul viitorului. De asemenea, la producția de mică, un mineral care era folosit drept izolator pentru conductorii electrici, tot un metal al viitorului, România era pe locul III în lume.
România începuse serios și extragerea asfaltului, la Brusturi, Derna, Teleagul de Câmpie sau Matița. Existau distilerii de petrol în Ploiești, Câmpina, Băicoi, Târgoviște, Brașov, Moi-nești, Cernavodă și Constanța. Industria metalurgică era bine reprezentată în Reșița, Anina, Nădrag, Hunedoara, Cugir, Ghelar, București, Ploiești, Galați și Brașov. Magistralele de cale ferată, echivalentul economic al autostrăzilor de azi, treceau Carpații în cinci locuri. De asemenea, în România porturile maritime și fluviale, precum și aeroporturile se dezvoltau cu rapiditate.
Moștenirea nevăzută, cea mai importantă
Însă cea mai importantă parte a moștenirii lăsate de Regele Ferdinand I cel Loial era cea nevăzută, spirituală. În primul rând, prestigiul dinastiei era la cote maxime. Așa poate fi explicată și acceptarea lui Mihai I ca Principe Moștenitor, apoi ca Rege al României, deși în 1927 noul suveran încă nu împlinise 6 ani.
În plan spiritual, Regele Ferdinand I declarase drept biserici naționale Biserica Ortodoxă Română și Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, iar regimul cultelor era favorabil și celorlalte biserici: romano-catolică, armeano-catolică, armenească, lutherană, calvină, cultelor neoprotestante, dar și cultelor necreștine, precum cel musulman, cel mozaic sau altor culte necreștine, precum Martorii lui Iehova sau unitarienii. Biserica Ortodoxă Română obținuse ridicarea la rangul de Patriarhie, iar fostul episcop ortodox al Caransebeșului, Miron Cristea, devenise Patriarh al României.
În plan extern, România devenise una dintre cele mai influente țări din regiune. Întreaga sa politică externă era bazată pe alianța cu Franța și cu Marea Britanie. De asemenea, România formase Mica Antantă, alături de Iugoslavia și de Cehoslovacia. Mica Antantă, prin faptul că cele trei țări care o compuneau acționau la unison, reușea să joace rolul unei mari puteri. De asemenea, România încheiase o alianță dinastică împreună cu Grecia, precum și o alianță privilegiată cu Polonia. Astfel, la moartea Regelui Ferdinand I cel Loial, România era într-o situație privilegiată.
Un destin crud
Însă destinul a năruit munca Regelui Ferdinand I. La doar câteva luni de la moartea Regelui Unirii, a decedat și prim-ministrul său, Ion I.C. Brătianu, în noiembrie 1927. Dispariția sa prematură a destabilizat scena politică. Regența s-a dovedit un fiasco. Regina Maria, cea care ar fi putut da strălucire și legitimitate, nu făcea parte din grupul regenților. Situația Elenei a României, mama Regelui Mihai I, nu era foarte clară. În mod normal, ea ar fi trebuit să poarte titlul de Regină-Mamă, care i-a revenit însă mult mai târziu, cu ocazia celei de-a doua domnii a fiului său. Pentru că divorțase de Carol, ea a purtat doar titlul de Principesă-Mamă.
De asemenea, moartea lui Ion I.C. Brătianu i-a deschis drumul spre putere unui alt mare om de stat, Iuliu Maniu, reprezentantul Partidului Național Țărănesc, artizanul Unirii de la 1 Decembrie 1918, când Transilvania se alăturase Regatului României. Însă venirea la putere a lui Iuliu Maniu a coincis cu declanșarea Marii Crize Economice dintre 1929 și 1933, care a lovit crunt România. De asemenea, Regența a fost destabilizată prin moartea, în 1929, a lui Gheorghe Buzdugan. În locul său a fost numit regent un alt jurist, Constantin Sărățeanu, un personaj integru, dar care nu avea anvergura predecesorului său. Principele Nicolae al României a devenit tot mai puțin interesat de activitatea sa publică, a început să militeze pentru repunerea în drepturile dinastice a fratelui său. De aceeași părere era și patriarhul Miron Cristea.
În aceste condiții, în societatea românească a început să se contureze tot mai puternic un așa-numit curent carlist, care era favorabil întoarcerii în țară a lui Carol. Acest lucru s-a întâmplat în iunie 1930. Carol a ajuns în țară în mod clandestin, cu un avion, iar la 8 iunie 1930 era proclamat Regele României. Fiul rătăcitor al Regelui Ferdinand I își detrona propriul fiu. Începea astfel domnia celui pe care unii istorici l-au calificat drept regele cu cele mai mari calități și cu cele mai mari defecte. Regele Carol al II-lea a domnit exact un deceniu.
În iunie 1940, edificiul statal construit de Regele Ferdinand I a început să se prăbușească. În iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, teritorii care au fost anexate de URSS. În august 1940 a cedat Transilvania de Nord, ocupată de Ungaria, iar în septembrie 1940 a cedat Bulgariei și Cadrilaterul.
Regele Carol al II-lea a reușit însă să salveze statul român, amputat teritorial și care a devenit complet după plecarea sa de pe tron, aservit Germaniei naziste.
Regele Mihai I onorează moștenirea bunicului său
Regele Mihai I a revenit pe tron în septembrie 1940, după ce Carol al II-lea a renunțat la domnie. Însă, între 1940 și 1944, rolul Regelui Mihai I era doar decorativ. Întreaga putere în stat -fusese concentrată în mâinile dictatorului Ion Antonescu. Este semnificativ în acest sens faptul că Regele Mihai I a aflat de la BBC de intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, împotriva URSS și de partea Germaniei naziste. Între iunie 1940 și august 1944, România a fost cel mai important aliat al lui Adolf Hitler pe frontul de est și a devenit părtașă la episoade infame, de la pogromul de la Iași la masacrul de la Odesa.
Familia Regală a României a încercat să limiteze, atât cât putea, crimele îndreptate împotriva evreilor sau romilor, iar pentru strădania sa Regina-Mamă Elena a primit titlul de Dreaptă între Popoare.
La 23 august 1944, Regele Mihai I l-a arestat pe Ion Antonescu și a scos România din alianța toxică cu Germania nazistă. Din păcate, abandonată complet de Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, România a căzut sub influența URSS. Totuși, gestul de la 23 august 1944 nu a rămas fără urmări. România a reușit să recupereze Transilvania de Nord. Chiar dacă Regele Mihai I a fost șantajat de comuniști să abdice la 30 decembrie 1947, totuși el a salvat tot ceea ce mai putea fi salvat din moștenirea lui Ferdinand I cel Loial. În perioada exilului, el a fost figura centrală a românilor care se opuneau dictaturii, iar după căderea comunismului eforturile Familiei Regale a României au fost esențiale în parcursul european și euro-atlantic al României. Acum, membrii Familiei Regale susțin integrarea Republicii Moldova în familia democrațiilor occidentale. Astfel, ei onorează moștenirea lui Ferdinand I cel Loial.
