In martie se vor implini 25 de ani de cand Mihail Sergheevici Gorbaciov a ajuns lider la Kremlin. Pe atunci nu banuiam ce importanta va avea aceasta alegere pentru toata istoria lumii. El a fost singurul lider sovietic nascut dupa Octombrie Rosu (1917), revolutia care a adus comunismul in Rusia. Desi "produs" al noii ideologii, Gorbaciov a fost totodata groparul ei: al saptelea si ultimul secretar general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietica (PCUS) din 1985 pana in 1991 si ultimul presedinte al Uniunii Sovietice a Republicilor Socialiste (URSS) din 1990 pana in 1991.
Astazi, tot mai multi sunt de acord ca nu si-a dat seama ca sub ambiguitatile programului sau URSS se va prabusi decat atunci cand nimic nu se mai putea face. Numele sau se circumscrie, astfel, celor trei evenimente importante ale sfarsitului se secol XX: programul de reforma a tarilor comuniste (perestroika), caderea zidului Berlinului (sfarsitul razboiului rece) si, in fine, dizolvarea URSS. Mai mult decat atat, anul 1989 il arata ca un personaj paradoxal: intruchipare a puterii absolute (presedinte al Sovietului Suprem) si, totodata, o figura din ce in ce mai contestata si subminata.
Cel putin in ziua in care a fost ales secretar general al PCUS (11 martie 1985), cu siguranta nu distrugerea comunismului ii era obiectivul, ci reformarea acestuia. Dovada sta faptul ca incepand cu 1952, cand a primit carnetul de membru, Mihail Gorbaciov nu s-a deosebit cu nimic semnificativ de inaintasii sai: a avut o ascensiune lenta, dar foarte sigura (de la prim secretar al organizatiei de tineret a partidului din provincia natala – Stavropol, trecand prin cea de prim secretar al partidului pentru Stavropol in 1966, membru al Comitetului Central al PCUS in 1971, secretar pentru agricultura al CC in 1978 si terminand cu alegerea ca membru al Biroului Politic al CC in 1980). In plus, evolutia politica se face in umbra unor grei ai partidului: Mihail Suslov, ideologul sef al PCUS si Iuri Andropov, directorul KGB (despre care se vorbeste ca ar fi adevaratul initiator al perestroikai). Dupa toate aparentele, afectiunile renale ale celor doi i-au trimis in Caucazul de Nord, regiune bogata in ape minerale si totodata fief al tanarului si energicului politician sovietic, Mihail Gorbaciov. Desigur, nu doar faptul de a fi favorit al unor lideri cu influenta a contribuit la alegerea in functia suprema. Varsta scazuta (in 1985 avea 54 de ani), precum si faptul de a fi calatorit in strainatate (mai ales in Marea Britanie, Franta) au dat sperante celor mai multi ca el va fi omul care va scoate URSS din "epoca stagnarii", instaurata in anii 60 de catre Brejnev. Toate acestea explica de ce alegerea in functia de secretar general s-a facut cu mare graba, in mai putin de trei ore de la anuntul decesului lui Cernenko, fapt unic in toata istoria URSS-ului.
Este foarte posibil ca fiecare lider de la Kremlin sa fi avut o viziune despre ce insemna "epoca stagnarii". In ce-l priveste pe proaspatul secretar general, acesta si-a dat seama ca problema principala era contradictia dintre pretentiile URSS de superputere mondiala si situatia dezastruoasa a economiei. Prin urmare, mostenirea cea mai grea a "epocii stagnarii" era economia (cresterea saraciei si scaderea dramatica a productivitatii). Pentru a o corecta, Gorbaciov s-a angajat pe calea unor reforme ce nu au devenit oficiale decat dupa al 27-lea congres al PCUS din februarie 1986. Patru cuvinte au definit setul de reforme gandit de secretarul general: perestroika ("restructurare"), glasnost ("deschidere"), uskorenie ("accelerarea cresterii economice") si demokratiyatsia ("democratizare"). Astazi, cunoscute sunt doar primele doua. Ce au insemnat ele? Potrivit definitiei date in 1986, perestroika denumea un pachet de reforme socio-economice, ghidate dupa principiul leninist al suprematiei partidului comunist. In acelasi timp insa, perestroika a presupus si o liberalizare a cuvantului, a gandirii si a religiei (glasnost). Altfel spus, prin perestroika si glasnost Gorbaciov urmarea, in acelasi timp, doua lucruri dovedite a fi contradictorii: reformele economice si politice initiate si dirijate de partidul comunist. Atat perestroika, cat si glasnost-ul s-au reflectat in politica interna intr-o serie de masuri legislative fara precedent. Sub aspect economic, in 1987 este votata legea asupra intreprinderilor de stat prin care directorii castiga autonomia financiara, prin libertatea acordata de a-si alege furnizorii si de a fixa pretul de vanzare. Anul urmator este votata o lege impotriva alcoolismului care, desi buna in intentii, se dovedeste mai tarziu a fi dezastruoasa atat la capitolul imagine, cat si sub aspect economic. Ridicand preturile la bauturile alcoolice si interzicand incurajarea consumului, alcoolismul nu doar ca nu a fost diminuat, dar potrivit lui Alexander Iakovlev, statul a pierdut peste 100 de miliarde de ruble din cauza comercializarii pe piata neagra. In 1989 este votata o lege care permite decolectivizarea partiala a agriculturii prin posibilitatea taranilor de a arenda pamantul pentru o perioada de 50 de ani. Sub aspect politic, reformele vor incuraja libertatea de expresie. Simbolul acestei deschideri este sfarsitul disidentei politice prin eliberarea lui Andrei Saharov in 1986, alaturi de alti 240 de disidenti. Gorbaciov permite o si mai mare critica la adresa regimului stalinist: victimele terorii lui Stalin sunt reabilitate (Buharin, Zinoviev, Kamenev), iar in ianuarie 1989 Asociatia "Memorial" primeste sarcina de a studia teroarea si Gulagul.
Tinta perestroikai, in opinia initiatorului, nu era doar reforma interna, ci si cea externa. In plan extern, politica dusa de Mihai Gorbaciov a insemnat reducerea bugetului militar care, la acea data, consuma 20% din bugetul total, urmata de sustinerea negocierilor pentru dezarmare si incheierea retragerii armatei sovietice din Afganistan (1989). Pe durata mandatului sau, Gorbaciov a avut numai putin de patru intalniri la varf cu omologul sau, presedintele american Ronald Reagan. Intrucat in decembrie 1988 a declarat ca statele comuniste din Europa centrala si de est au dreptul de a-si decide viitorul, in anul urmator a refuzat sa blocheze miscarile de inlaturare a guvernelor comuniste. Prietenia sovieto-americana si refuzul de a mai interveni militar in Europa centrala si de Est asa cum a facut-o Brejnev in 1968 face ca in decembrie 1989, Bush si Gorbaciov sa anunte in cadrul unei intalniri comune tinuta la Malta, sfarsitul razboiului rece al carui simbol a fost zidul Berlinului, prabusit la 9 noiembrie 1989. Drept urmare, in 1990 Mihail Gorbaciov obtine premiul Nobel pentru pace.
Puse in oglinda, reforma economica nu a convins la fel de mult ca cea politica. Daca obiectivul de reducere a saraciei si crestere a productivitatii ramane sub semnul controversei, libertatea de expresie a permis, in schimb, rediscutarea chestiunii nationalitatii. Rand pe rand, republicile componente ale URSS (mai ales statele baltice, Lituania, Letonia si Estonia) aduc argumentul nationalitatii pentru a solicita la inceput autonomia, iar apoi independenta fata de URSS. Aceasta va fi una din cauzele majore ale destramarii Uniunii Sovietice.
Popularitatea castigata in strainatate (se vorbea de un adevarat fenomen al "Gorbimaniei") a contrastat izbitor cu impopularitatea din tara. Cu toate ca numeroase ocazii i-au stat la dispozitie pentru a-si clarifica intentiile reformiste (cele mai importante fiind congresul PCUS din februarie 1986 si publicarea, anul urmator, a cartii "Perestroika: noua reflectie asupra tarii noastre si a lumii"), Gorbaciov a preferat sa nu o faca. Prin urmare, ideea reformei a fost inteleasa intr-un mod contradictoriu si de aici modul diferit de a-l privi pe Gorbaciov, acasa si in strainatate. De exemplu, in lume, perestroika era inteleasa ori ca accent pe modernizarea economica, ori ca initiativa de restructurare birocratica (reconstructia radicala a intregului sistem). In interior, ambiguitatea reformei (in ce priveste continutul, scopul si durata) a dat nastere a doua factiuni: cea a conservatorilor si cea a liberalilor. Primii se temeau ca avansul reformelor le va submina statutul si privilegiile de care se bucurau, in vreme ce liberalii se declarau nemultumiti de evolutia ideii reformiste. Conflictul dintre conservatori si reformistii radicali a culminat cu initiativa de puci la 19 august 1990, eveniment ce poate fi citat drept a doua cauza a caderii comunismului in Uniunea Sovietica. Faptul ca conservatorii au esuat in incercara de a-l inlatura de la putere pe Gorbaciov (dar oare ei si-au dorit cu adevarat acest lucru sau totul nu a fost altceva decat un banal spectacol politic? se intreaba unii) dadea de inteles ca doar reforma radicala reprezenta solutia, iar Uniunea Sovietica era deja un proiect mort. Boris Eltin, unul din cei mai vocali critici ai orbecairii gorbacioviste, cel care inca din septembrie 1987 caracteriza perestroika drept "o gramada de vorbe umflate, destinate consumului public, in timp ce actiunea practica a fost in realitate timida si birocratica", a devenit incetul cu incetul liderul unui proiect castigator (cel putin pe termen scurt). Urmarea a fost ca in 25 decembrie 1991 Mihai Gorbaciov si-a inaintat demisia din functia de presedinte al Uniunii Sovietice, iar la 1 ianuarie 1992 aceasta organizatie politica a incetat sa mai existe si, o data cu ea, proiectul de reformare a comunismului.
