„Munca bugetarilor din Aiud nu era deloc usoara, tinand seama de cantitatile de alimente ce le treceau zilnic prin mana. Dupa aprecierile noastre bazate pe numarul hardaielor care paraseau bucataria la ora mesei si calculul portiilor pe care le contineau, efectivul detinutilor la acea vreme se cifra la peste cinci mii. Cu toata grija pentru curatenie, am avut si aici surprize dezgustatoare. Mi-amintesc de exemplu ca, atunci cand in chip de carne primeam in ciorba capete de oaie, am gasit de mai multe ori in gamela cate o larva cam de doi centimetri lungime si de grosimea unei macaroane. Era vorba de acel parazit ale carui oua aspirate de oaie din iarba, cand paste, dezvoltandu-se in fundul narilor animalului aproape de creier, provoaca ceea ce in termeni populari se numeste capierea oii. Inainte de a fi bagate in cazan impreuna cu arpacasul, varza sau cartofii din ziua respectiva, capetele de oaie erau sparte cu toporul in mai multe bucati si atata tot. Pentru a putea descoperi prezenta parazitilor ar fi fost necesara o cercetare amanuntita a interiorului fiecarei capatani, ceea ce era practic imposibil. Asa ca ne multumeam si noi sa scoatem larvele cu lingura din gamela si sa le aruncam in tineta. Pe care le vedeam…”.
Fragmentul ales este din cel de-al doilea volum al memoriilor lui Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele, despre care multi spun ca reprezinta in cultura noastra un veritabil Arhipelag Gulag. Am ales fragmentul in speta atras cumva de natura sa suprarealista.
Asa cum se stie, pe masura ce vor trece anii, paginile despre detentie isi vor atenua caracterul dramatic si, ca tot ce inseamna literatura, vor fi privite prin calitatea lor literara, prin expresivitatea lor, ajungand probabil in situatia Ð si nu suntem departe de asa ceva Ð cand le vom pune pe acelasi plan cu fictiunea, daca nu le vom socoti pura fictiune.
Fictionalizarea istoriei este probabil unul din curentele cele mai puternice care vor domina anii urmatori. Treptat, vom inceta sa mai fim impresionati de suferinta pusa in pagina, vom uita ca acela care a scris chiar a trait asa ceva Ð deci nu inventeaza o iota, ci marturiseste Ð, vom uita, deci, aceasta diferenta esentiala dintre marturisire si inventie si ne vom raporta strict la calitatea literara a acelor pagini. Tocmai de aceea am si ales respectivul fragment. El va rezista dincolo de nepasarea de acum incolo a semenilor nostri. Regula e urmatoarea: nu ma intereseaza ce era la Aiud, nici nu mai stiu ce a fost Aiudul si ce a insemnat pentru memoria poporului roman, tot ce conteaza e transfigurarea suferintei si asezarea ei pe un plan unde nu mai starneste oroare, ci doar placere estetica.
Se stie, oricat de multe si de dure sunt incercarile prin care treci, daca nu poti sa le comunici, daca nu faci, altfel spus, din experienta constiinta, atunci problema este numai a ta si te mantui in singuratate. Sau innebunesti. Asadar, rugaciunea sau nebunia reprezinta o chestiune strict personala. Eu care primesc mesajul urmaresc doar valoarea literara. Pare o judecata cinica, dar facuta in spiritul vremurilor care, spus pe sleau, n-au mila. Mila? Vai, ce cuvant!
