Dintr-un roman ciudat aparut anii trecuti si in versiunea romaneasca a Ilenei Scipione, Peripetiile lui Alfanhui, al scriitorului spaniol Rafael Sanchez Ferlosio, retinem aceste randuri frumoase care propun o metafizica plina de intelesuri.
"Cersetorul era bine facut, mi-a povestit ca a haladuit pe drumuri, fara casa, sub soare si ploi fara numar… apoi mi-a spus povestea flautului. Zicea ca e pe dos decat celelalte si ca trebuie cantat din el in plina zarva, pentru ca in loc sa fie, spre deosebire de celelalte instrumente, tacerea fond si sunetul melodie, era fondul si din tacere se isca melodia. Canta in toiul marilor furtuni, printre tunete si rupere de nori si din el ieseau notele tacerii, fine si usoare ca fulgii de nea. Si niciodata nu avea teama de nimic…"
Canta in toiul marilor furtuni… Ne aflam in fata unei viziuni traditionale asupra muzicii. Conform acestei viziuni nici o melodie nu se individualizeaza, nu mai suntem intr-o sala de concerte cand dupa ce se lasa linistea incep sa se distinga acorduri si armonii. Aici situatia sta invers. Cu cat este mai mare zgomotul, cu cat harmalaia este mai suparatore, cu atat acest tip de muzica pe care poate chiar Dumnezeu il trimite in lume naste o tacere mai convingatoare si mai alinatoare. In asemenea conditii muzica nu mai reprezinta un plus, o proeminenta, sau o convextate, ci invers avem de-a face cu un minus, o retragere, o concavitate. Muzica inspirata de traditie are calitati harice in sensul in care il face pe om sa presimta ceea ce intr-un fel sau altul vine de dincolo de creatie. Aceasta este metafizica adevarata care sugereaza si insinueaza extinctia, Nirvana, in cazul nostru tacerea. Nu mai sunem confruntati cu nici o ofensiva creationista, cu nici un adaos mai mult sau mai putin placut simturilor. In viziunea scriitorului spaniol flautul fermecat este de fapt un flaut metafizic, activat in fiecare din noi insine tocmai in momentele cele mai vitrege, atunci cand ne incolteste disperarea si cand din cauza nelinistii careia i-am cazut prada, ajungem sa facem mult zgomot. Linistea este de fapt raspunsul divin ca o contrapondere impotriva simfonismului mai mult sau mai strident ce rasuna in camera de rezonanta a fiintei noastre.
In aceste cateva randuri scriitorul spaniol a rasturnat ordinea obisnuita a cosmosului, a pus creatia pe planul doi, a descalificat tipatul demiurgic, nascator de lumi, si a scos in evidenta capacitatea de resorbtie, minusul mai presus de afirmatie, tacerea mai presus de Demiurg.
Si nu intamplator, ceea ce rezulta din tacere este detasarea ca remediu impotriva tuturor temerilor. Cel care produce tacere nu are a se teme de nimic. Metafizic vorbind, inseamna ca s-a ridicat deasupra creatiei, adica deasupra contrastelor si contradictiilor, a oricarei forme de dialectica. E cel egal mereu cu el insusi. E cel ce e.
