Am citit cu mare atentie articolul lui Cristian Badilita publicat de Adevarul literar si artistic, intitulat Da Vinci code o blasfemie? Numarandu-ma si eu printre aceia care au flagelat cartea, am vrut sa inteleg daca, totusi, intransigenta mea are acoperire sau, dimpotriva, e deplasata. Cristian Badilita ii pune la punct pe ortodocsii incrancenati si bine face. Nu poti sa aperi o traditie stand cu biciul in mana. Trebuie in schimb sa fii relaxat si elegant si sa discriminezi intre ceea ce este stupid si marlanesc si ceea ce, in ciuda aparentelor inconfortabile, are bun simt. Da Vinci code fiind scris palpitant, plonjeaza in paienjenisul societatilor secrete si stimuleaza interesul. Ceea ce continua sa ma nedumereasca este insa relatia carnala dintre Mantuitor si Maria Magdalena. Nu stiu, parca-i prea de tot. Sunt de acord ca la inceputurile crestinismului au circulat numeroase versiuni despre viata lui Iisus, dar faptul ca de-a lungul timpului s-au impus doar patru Evanghelii, nu exprima neaparat dictatura bisericii, ci pur si simplu o legitate mai presus de orice organism individual sau eclezial. Sta Maria Magdalena langa Domnul la Cina cea de Taina? O sta, dar, cred, nu in calitate de femeie, nici de barbat ca ceilalti apostoli participanti, ci de… androgin, ceea ce, evident, sporeste misterul.
Intr-adevar, prima care-l vede pe Iisus dupa Inviere este tot Maria Magdalena. Sa fie aceasta dovada maxima ca este adevaratul apostol, in numele careia era menita edificarea bisericii? Dar la un asemenea nivel distinctia femeie-barbat dispare. O fi sarutat-o Iisus pe gura? Poate, dar nu intr-un sens sexual. Anumite pasaje delicate, cum apar in Evangheliile gnostice, trebuie citite simbolic. De aceea am si rezerve fata de un raport fizic propriu-zis si, evident, roditor intre Maria Magdalena si Mantuitor. Fiind Fiul lui Dumnezeu, posteritatea se exprima tot in Duh si nu in termeni pamantesti. Rudele lui nu pot fi decat de natura duhovniceasca iar eventualii sai copii, ca si cei monahilor, au aceeasi calitate. Nu resping carnea, ci judec lucrurile pe un anumit palier, asa cum a fost trasat de catre invatatura bisericii pret de veacuri.
Iarasi: daca au triumfat cele patru Evanghelii si nu puzderia de texte gnostice, aceasta reprezinta un fel de decizie suprema a Proniei care vedea crestinismul in desfasurarea sa de peste doua mii de ani si nu traia doar clipa mis-terica si transfiguratorie. La urma urmei, dupa Schimbarea la Fata – dovada majora a dumnezeirii lui Iisus – ce rost mai avea Invierea? Sa nu uitam ca gnosticii ii socoteau naivi, daca nu chiar prosti, pe cei care luau Invierea literal. Ei considerau Invierea si, desigur, aparitiile ulterioare ale Domnului ca niste viziuni personale ale celui ales sa le aiba. Dar, inca o data, o traditie nu apartine doar elitei – elita rafineaza, disociaza, analizeaza – ci masei, adica poporului si mai ales popoarelor. Cum sa supravietuiasca un nucleu esoteric daca nu e imbracat in platosa celor multi? Cum sa fie evaluat un apostol subtil si paradoxal ca Toma daca sub talpi nu s-ar afla temelia analfabetului Petru? Si tot asa…
Biserica a fost de multe ori opresiva, dar acesta era pretul pentru a conserva taina inceputurilor. Cateva ganduri de Rusalii…
