Comuniştii l-au considerat pe Makarenko cel mai mare pedagog, iar torţionarii i-au aplicat ideile în închisori şi lagăre.
Cu ani în urmă, am însoţit o delegaţie guvernamentală română în Maramureşul de peste Tisa. Cu acel prilej, am vizitat şi câteva şcoli ale românilor de acolo, printre care una din oraşul Slatina, în ucraineană Solotvino. M-am mirat că în clasele şi pe culoarele şcolilor se mai aflau portretele unor „personalităţi” sinistre din perioada sovietică, printre care şi Makarenko. Lucrările acestui aşa-zis „pedagog de geniu” au pătruns şi la noi, imediat după ocuparea ţării de către sovietici. Mulţi ani, aceste lucrări au fost lecturi obligatorii pentru activiştii de partid, pentru elevi şi studenţi, şi chiar pentru unii… deţinuţi. Anton Semionovici Makarenko s-a născut la 13 martie 1888, în localitatea ucrai¬neană Bilopillia, într-o familie de muncitori, şi a murit la Moscova, la 1 aprilie 1939. Încă din timpul războiului civil s-a dedicat recuperării copiilor abandonaţi şi delincvenţilor minori. A fondat prima colonie de muncă, sub denumirea de „Colonia Gorki”, unde a instaurat o disciplină militărească, punând un accent deosebit pe opinia colectivului, strivind astfel personalitatea celor „educaţi”. Scopul lui era crearea „omului nou”, a unui „bun cetăţean sovietic”, gândirea sa bazându-se pe ideologia marxist-leninistă. Cele mai cunoscute şi mai des publicate lucrări ale sale au fost „Poemul pedagogic” şi „Steaguri pe turnuri”, după care s-au făcut şi filme. El a stabilit şi durata procesului de transformare a „omului vechi”, un text al său intitulându-se „Cincisprezece ani pentru a forma omul nou”. Pentru a atinge acest ţel, în „Colonia Gorki” copiii şi tinerii erau formaţi prin exerciţii fizice, printr-o pregătire paramilitară, jocuri militare, defilări sub drapel ş.a.m.d. În opinia lui Makarenko, numai „colectivul” e soluţia pedagogică perfectă pentru transformarea individului. Desigur, de la astfel de idei provenea şi sinistrul „Ceome” (Comitetul Oamenilor Muncii), de pe vremea lui Ceau¬şescu, ce putea să împiedice plecarea unora în străinătate, să se amestece în problemele de familie ale altora, să atribuie calificative pentru comportare în societate şi la locul de muncă etc. Cu mult mai grav e faptul că tot de la acest „genial pedagog sovietic” s-au inspirat torţionarii în închisorile româneşti, ajungându-se la cel mai cumplit experiment al vremii, acela de la Piteşti. Din memoriile publicate de cei care au reuşit să scape de acolo, am aflat că torţionarul-şef Eugen Ţurcanu şi membrii „comitetului de reeducare” citeau în comun lucrările lui Makarenko, pentru a extrage din ele „metoda” şi „orientarea generală”.
