15.1 C
București
miercuri, 28 februarie 2024
AcasăSportAtletismIncriminarea ideologiei comuniste, filosofi si calai

Incriminarea ideologiei comuniste, filosofi si calai

In anul 2005, parlamentarul suedez Goran Lindblad, membru al Partidului Popular European, s-a hotarat sa propuna Adunarii Parlamentului a Consiliului Europei (APCE) adoptarea unei recomandari si a unei rezolutii privind “nevoia unei condamnari a crimelor comunismului de catre comunitatea internationala”. In acest scop, el a prezentat Comitetului pentru Afaceri Politice al APCE, in septembrie 2005, un raport impreuna cu proiectele de recomandare si rezolutie. Aceste documente au intampinat opozitia deputatilor comunisti din Rusia, Grecia si Franta; cei din Rusia apreciau atunci: “Sustinatorii proiectului incearca sa rescrie istoria si sa declare ilegal regimul comunist din fosta URSS”. Goran Lindblad a fost nevoit sa convoace in sprijinul proiectului sau personalitati in problema comunismului, precum Stefane Courtois si Vladimir Bukovschi. A mers in Estonia, Bulgaria si Rusia, unde s-a intalnit nu numai cu oficialitati, ci si cu asociatiile pentru apararea drepturilor omului. In cele din urma, Comitetul pentru Afaceri Politice al APCE a aprobat pe 14 decembrie 2005 raportul lui Lindblad, urmand ca recomandarea si rezolutia sa fie dezbatute si adoptate in cadrul Reuniunii de iarna a APCE din 25 ianuarie 2006. Dar, surpriza dureroasa! Si ingrijoratoare! Proiectul lui Lindblad a fost respins, desi in favoarea lui au votat 85 de deputati, 50 impotriva si 11 s-au abtinut, insa n-a fost intrunita majoritatea de doua treimi.
In stire se arata: “Proiectul respins recomanda statelor membre ale Consiliului Europei sa adopte o serie de masuri pentru condamnarea crimelor comunismului si pentru a impiedica pe viitor comiterea unor astfel de incalcari ale drepturilor omului. Fostelor state comuniste membre ale CE li se recomanda sa infiinteze comitete alcatuite din expertii independenti avand sarcina de a colecta informatii privind violarea drepturilor omului in cadrul regimurilor comuniste totalitare. (…) De asemenea, fostele state comuniste urmau sa-si revizuiasca legislatia astfel incat sa coincida cu recomandarea Comitetului de Ministri al CE in ceea ce priveste liberul acces la arhive. Consiliul Europei ar fi urmat sa recomande statelor membre si lansarea unei campanii de avertizare asupra crimelor comise de regimurile comuniste, in cadrul careia manualele scolare urmau sa fie revizuite, sa se introduca o zi dedicata comemorarii victimelor comunismului, sa fie infiintate muzee”.
Goran Lindblad si-a prezentat proiectul afirmand: “Trebuie reamintit faptul ca regimuri comuniste sunt inca active in unele tari ale lumii. Trebuie sa avem aceasta dezbatere pentru a ne asigura ca Europa nu va mai repeta greselile din trecut. Regimurile comuniste pot fi definite in multe feluri. Insa este esential ca nu permit dreptul de asociere si ca libertatea este inexistenta. Puterea este concentrata in mainile unui grup restrans de lideri, iar restul oamenilor nu mai conteaza. Sunt convins ca Consiliul Europei se va pronunta in favoarea celor care au suferit sub aceste dictaturi terifiante.”
Asta era convingerea lui Lindblad, nu credea ca proiectul sau, prin care voia sa se aduca o “reparatie morala” victimelor regimurilor comuniste aflate inca in viata, va fi respins. Caci nu se cerea condamnarea, pedepsirea nici unui comunist care a savarsit crime, ci numai condamnarea, dezaprobarea acestor crime ca fapte abominabile ce-i dezonoreaza pe cei care au participat la savarsirea lor, luandu-le calitatea de “om”. Adoptarea “proiectului” ar fi insemnat o restituire a adevarului, o recunoastere a faptului ca “ideologia comunista” a fost o ratacire care a provocat, circa 100 milioane de victime pe tot cuprinsul planetei.

Dupa 17 ani

Astazi, dupa 17 ani de la sucombarea regimurilor comunist-totalitare din Europa trebuie sa recunoastem ca ideologia comunista n-a fost starpita, iar acest lucru reiese chiar din formularea ca “dezbaterea din plenul APCE a fost una aprinsa, existand luari de pozitie in favoarea ideologiei comuniste, ca si impotriva acesteia”, pe care o contine stirea. Iar acest lucru este alarmant, ingrijorator. Si ma face sa ma intreb cu neliniste si indignare: lumea este pe cale sa-si piarda, inca o data, mintile? Este incapabila sa inteleaga “necesitatea” repudierii, starpirii ideologiei comuniste, a acestei “inchizitii” feroce a secolului al XX-lea?
Asadar, revenim la votul din plenul APCE (25 ianuarie 2006) si voi raspunde declaratiilor facute in plenul APCE “in favoarea ideologiei comuniste”. Si fiindca deputatul rus Ghenadi Ziuganov l-a invocat pe scriitorul Thomas Mann in “apararea” ideologiei comuniste, afirmand ca “Thomas Mann a definit anti-comunismul ca fiind principala prostie a secolului 20” si declarand ca este “dezamagitor ca Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei se angajeaza intr-o astfel de prostie”, imi permit si eu sa-l invoc in incriminarea comunismului pe scrupulosul scriitor Panait Istrati, al carui talent l-a prefacut din zugrav cu patru clase primare in scriitor de notorietate si a carui probitate morala l-a prefacut din socialist loial si comunist in devenire intr-un vajnic anti-comunist si anti-totalitar. Este un prilej fericit pentru mine sa-mi reamintesc ca, in urma cu 65 de ani, Panait Istrati mi-a insuflat anti-comunismul prin cartea sa “Spovedania unui invins” si marturisesc cu mandrie ca-l socot ca fiind unul dintre mentorii mei dragi, alaturi de stimatii si iubitii mei profesori ai Liceului Militar “Nicolae Filipescu” de la Manastirea Dealu. Si consider ca marturiile sale, pe care le contine cartea “Spovedania unui invins” sunt cele mai nimerite replici la declaratiile de aparare a comunismului, pe care le-au facut unii deputati in plenul APCE, la 25 ianuarie 2006.

Ce spune deputatul Einarsson

“Grupul Stangii Europene Unite a respins prin intermediul deputatului suedez Einarsson initiativa de condamnare a crimelor comunismului”. Einarsson a sustinut ca “raportul nu face distinctia intre violarea drepturilor omului de catre regimuri etichetate ca fiind comuniste si comunismul ca miscare politica, care isi doreste o societate in care libertatea pentru fiecare este o preconditie pentru libertatea tuturor, dupa cum se arata in Manifestul Partidului Comunist din 1848. Comunismul inseamna multe, unele fiind contradictorii. In orice caz si anti-comunismul este un animal ciudat”.

Marturia lui Panait Istrati

“Ma dusesem in Rusia nu ca sa descopar la muncitorii “patriei proletare” o buna stare materiala, superioara celei pe care tarile burgheze o ofera muncitorilor lor. Catusi de putin. As fi inchis chiar ochii in fata lipsei oricarei bunestari, ceea ce nu e cazul.
Dar eram ferm convins ca, din punct de vedere moral, din punct de vedere al justitiei elementare, “dictatura proletariatului” nu lasa nimic de dorit, nu poate fi decat sanatoasa, deoarece daca e foarte greu sa creezi confortul, nimic, absolut nimic nu te impiedica sa fi drept si cinstit..

Revelatie monstruoasa!

Inca daca as fi avut cel putin consolarea inumana ca singura clasa vrajmasa sufera de pe urma imoralitatii si nedreptatii “proletare”; daca macar as fi putut sa-mi spun ca aceasta nevrednicie a avut loc in vreun fund al Siberiei unde controlul este slab, ori daca faptele mi-ar fi fost mai putin cunoscute, universalitatea lor mai putin categorica si ca rabdarea mea in a cere dreptate mai putin laudabila.
Dar nu, nimic. Clasa muncitoare este aceea care e mai lovita in Uniunea Sovietica. Afacerea Russakov a izbucnit in centrul celei de a doua capitale a Rusiei; si mii de abcese asemanatoare izbucnesc ori nu izbucnesc de la un capat la altul al Uniunii, dar nu fiecare gaseste, cum a gasit batranul Russakov, un aparator care sa zguduie cerul si pamantul, de la seful suprem al Uniunii pana la ultimul birocrat pentru a cersi dreptate, dreptate, dreptate!
O, justitie! O, proletariat! Un proletar autentic, un om care a ramas om dupa ce a urcat scara tuturor existentelor, un vechi fante care a ramas fante, va blestema din adancul inimii si va striga: “Afacerile Russakov”, miile cunoscute si sutele de mii despre care nu se va afla niciodata, va vor aduce nenorocire si va vor condamna, pe intregul pamant, soartei pe care voi o rezervati bietei vieti omenesti in tara dreptatii si a dictaturii proletariatului! (…)
In orice tara burgheza, un muncitor manual care nu cere decat sa-si castige painea si sa fie lasat in pace nu inseamna o “afacere”. Ea inseamna una foarte mare in “patria proletariatului”. In primul rand, tihna nu exista pentru nimeni in Rusia, nici chiar pentru birocratul care zi si noapte se tot intreaba daca se afla bine pe “linie”, daca nu cumva s-a abatut cat de putin in timpul somnului sau cand s-a sters la nas. Cat priveste painea, ea e marea problema.
Painea inseamna viata intreaga, cand viata nu mai este decat un iad. Cand dreptul de a gandi si de a te misca nu mai este decat o amintire, a avea painea asigurata e enorm, este totul. Dictatorul stie asta si trage foloase.
El isi afunda mana Ð neagra sau rosie – in pantecele omului, facandu-l sa inteleaga ca a muri nu-i mare lucru. Oricine este in stare sa moara; asta se vede in timp de razboaie si revolutii. A trai flamand si fara adapost e mult mai rau. De aceea, pentru ca are nevoie sa guverneze, te intreaba ce gandesti. Si, dupa felul cum gandesti, vei avea ori nu paine si adapost (…)
Era uneori indeajuns de amar in patria burgheza. Nu stiam ca putea fi si mai rau, mai rau decat orice rau. Acest rau suprem, jertfa a nesatiosului egoism omenesc, aceasta crima de les-umanitate pe care gandirea universala se va incumeta intr-o zi s-o insemne cu fierul rosu, aceasta culme a banditismului si teroarei si-a gasit expresia perfecta in Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice sub regimul asa-zisei “Dictaturi a Proletariatului”.
Tirani care striviti viata, credeti oare ca toate gurile rumega fan? Ca toate buzele pot fi lacatuite? Ca toate constiintele pot fi adormite? Ca nici un glas nu va rasuna niciodata in pustiu? (…)
Imi este peste putinta sa fac bilantul imoralitatii. Ar umple volume si ar cuprinde toata ierarhia “de sus pana jos”, a URSS si a Internationalei, unii pentru ca si-au muiat degetele, altii pentru ca au vazut si n-au spus nimic, toti pentru tot ce stiu si ascund ochilor lumii care are cel putin dreptul la speranta.
Printre acestia din urma, vinovati de complicitate, cel mai vinovat, fiindca-i cel mai sus plasat in stima mondiala, este Maxim Gorki (…) Gorki…stia totul. Si toata omenirea care citeste stie ca el stia, caci a spus-o chiar el, ba inca intr-un chip care-ti facea parul maciuca. Dar, in momentul acela, oficialii aveau dreptul sa greseasca. De atunci, ei n-au mai gresit, ei au intronat, constient, nedreptatea la ei acasa. Au corupt intinse straturi sociale si indeosebi pe cei cazuti in mizerie, pentru a-si face majoritati si a guverna. Coruptia lor este dintre cele mai neomenoase: ca sa mananci chiar pe sponci, trebuie sa fii pe “linie” si, pe deasupra, trebuie sa-ti denunti tovarasul-frate care refuza.
Astfel, Rusia a ajuns la aceasta marsavie, pe care lumea n-a cunoscut-o niciodata: aruncarea unei jumatati de clasa impotriva celeilalte jumatati, compromiterea celui ce mananca si latra, demoralizarea celui ce posteste si-si inclesteaza dintii. Mai mult, a fost ucis viitorul, caci cadre ale Komsomolului, cadrele tineretului sunt putrede cu totul.
Cand a fost judecat Comitetul Tineretului din Leningrad – pentru frauda, delapidare, viol, orgie si chiar crima de drept comun – unul dintre judecatori a intrebat:
– Cum faceati de ati recrutat asemenea scursori?
– Nu ni s-a cerut decat aderenti pe “linie”, a fost raspunsul.
Cu atari aderenti s-au format majoritatile “disciplinate”. Cu ajutorul lor si in numele proletariatului au fost infometati oamenii si au fost umplute inchisorile din Siberia cu muncitori carora li se spune “tradatori”, dar care sunt singurii revolutionari in aceasta Uniune a Sovietelor care il primeste astazi in sanul Parlamentului sau suprem, Tsik-ul, pe Maxim Gorki.
La Moscova, in caminul sau, timp de trei ore petrecute in intimitate, el n-a vrut sa vorbeasca. Chipu-i sincer, dominat de ochi care pot sa faca tot ce voiesc, a ramas inchis. Si ne-am balacit amandoi in banalitate. Dar ceea ce Gorki nu era dator sa-mi spuna mie e dator lumii care-l stimeaza. E dator mai ales celor care sunt striviti de toate majoritatile: vagabonzilor sai totdeauna invinsi, daca nu insasi clasei muncitoare care furnizeaza si sustine propriii ei tirani.
Caci va veni o zi cand invinsii vor putea sa vorbeasca pe deasupra tuturor claselor si, in ziua aceea, glasuri cumplite il vor interoga pe Maxim Gorki care, din nenorocire pentru memoria lui, nu va mai putea sa raspunda.
Iata spovedania mea!

Spovedania unui invins

Pentru a-l dumiri pe cititor asupra modului in care Panait Istrati a luat cunostinta de realitatile din U.R.S.S., trebuie spus ca Puterea Sovietica l-a invitat sa participe la aniversarea a zece ani de la “Marea Revolutie Sovietica din Octombrie”, iar dupa ce au luat sfarsit festivitatile el n-a plecat ca ceilalti invitati, ci a ramas in continuare in U.R.S.S. pana in februarie 1929, cutreierand “Uniunea” de-a lungul si de-a latul ei, din curiozitatea de a vedea realizarile din tara dictaturii proletariatului cu ochii sai, nu numai cu cei ai oficialitatilor. Si a aflat multe fiindca peste tot localnicii s-au aratat deschisi, dupa cum singur spune: “Ceea ce-i greu de obtinut in Rusia, cand esti strain sau semioficial, cum am fost eu, este “increderea” oamenilor. Dar, odata intrat in posesia acestei chei minunate, toate portile adevarului se deschid in fata ta ca prin farmec. Atunci, in ruseste, turceste, chinezeste sau prin semne, absolut toti oamenii, chiar oficialii, iti spun ce se intampla, fara sa mai astepte sa inveti limba lor (…). Pot sa spun ca, pana si pentru un surdomut, adevarul e accesibil, atunci cand il cauta”. Si toate acestea le-a asternut in cartea “Vers l'autre flamme”, ce a aparut la sfarsitul anului 1929, in Franta, iar ulterior si in Romania, sub titlul “Spovedania unui invins”. In ce priveste obiectivitatea marturiilor continute in aceasta carte, Panait Istrati spune: “Contrar predecesorilor mei, simpatiei sovietelor, eu nu aduc o colectie de marturii pro si contra, copios impanate cu impartialitate. Ignor impartialitatea. “Marturia sunt eu”. Si daca el stie ca predecesorii sai sunt “simpatici sovietelor”, inseamna ca a constientizat si faptul ca este primul scriitor care dezvaluie “putreziciunea” din tara “dictaturii proletariatului” si, totodata, ca si-a asumat toate riscurile. Iar noi nu mai recunoastem astazi ca Panait Istrati a fost primul scriitor din lume care “a incriminat comunismul”. Si ma doare cumplit acest lucru. Acest merit il atribuim altora, care au venit la mai bine de 40 de ani dupa el. Fara sa neg si meritul acestora, ma intreb totusi: de ce atata ingratitudine?
Si numai dupa 15 ani de la prima aparitie a cartii sale, poporul roman si toate celelalte din tarile ce au devenit satelite ale URSS s-au convins de veridicitatea marturiilor din aceasta carte, ceea ce vadeste onestitatea autorului.
Si dupa cum spune Panait Istrati ca “nevoia de dreptate este un sentiment, nicidecum o teorie”, la fel raspund si eu deputatului rus Ghennadi Ziuganov ca anticomunismul nu este o prostie, ci un sentiment firesc de indignare fata de sfidarea demnitatii umane, fata de savarsirea crimei de “les-umanitate”, o manifestare a constiintei – la cei care o au – impotriva dezonorarii fiintei umane prin “aruncarea unei jumatati de clasa impotriva celeilalte jumatati, compromiterea celui ce mananca si latra, demoralizarea celui ce posteste si-si inclesteaza dintii”. Si nici nu este “dezamagitor ca adunarea parlamentara a Consiliului Europei” s-a angajat in discutarea proiectului lui Goran Lindblad, “care cerea statelor membre ale Consiliului Europei sa condamne crimele regimurilor comuniste totalitare”, ci dezamagitor si chiar rusinos este ca nu l-a adoptat. Trebuie sa inteleaga si Ziuganov ca a sosit ziua la care visa Panait Istrati, in care omenirea trebuie sa “insemne cu fierul rosu aceasta culme a banditismului si terorii”. Si mai trebuie sa stie Ziuganov ca insusi Hrusciov a incriminat comunismul atunci cand in '56 a dezvaluit crimele lui Stalin.
In continuare, sa raspundem declaratiei deputatului suedez Einarsson. Acesta a respins initiativa conationalului sau, de condamnare a crimelor comunismului, in numele Stangii Europene Unite, sustinand ca: “Raportul nu face distinctia (diferenta) intre violarea drepturilor omului de catre regimuri etichetate ca fiind comuniste (ceea ce ar echivala cu practica comunista) si comunismul ca miscare politica (ce ar echivala cu ideologia comunista) care isi doreste o societate in care libertatea pentru fiecare este o preconditie pentru libertatea tuturor”. Frumos spus, intr-un limbaj pur comunist, numai ca este contrazis de realitatea pe care a descoperit-o Panait Istrati in U.R.S.S. Citatul pe care-l da din manifestul Partidului Comunist este corect, asa sta scris in ultimul paragraf al capitolului II – Proletari si Comunisti. Dar omite multe alte prevederi ale acestuia care-i contrazic declaratia, care exclud libertatea si justifica realitatea pe care a descoperit-o Panait Istrati. Iar acest lucru vadeste rea-credinta, perfidie, fiindca minciuna se comite nu numai prin afirmatie si negatie, ci si prin omisiune.

Manifestul partidului comunist

Dar, pentru a demonstra reaua credinta a lui Einarsson si pentru a desfiinta temeiul sustinerii sale ma vad nevoit sa fac o incursiune prin Manifestul Partidului Comunist – Editura Partidului Muncitoresc Roman, 1950, spre a releva prevederile pe care le omite. Sa citam din el:
a) “Scopul imediat al comunistilor este… constituirea proletariatului ca clasa, rasturnarea dominatiei burgheze, cucerirea puterii politice de catre proletariat” (pag. 34-35).
b) “In sensul propriu al cuvantului, puterea politica este violenta organizata a unei clase pentru asuprirea alteia” (pag. 43).
In aceste doua prevederi ale “Manifestului”, Karl Marx (1818-1883) a formulat in 1847, cand avea numai 29 ani, ideea dictaturii proletariatului spre a-si implini visul luciferic pe care si-l dezvaluise inca din 1845, la varsta de 27 ani. Cred ca este evident ca nu pot demonstra reaua-credinta a lui Einarsson si sa-i desfiintez temeiul sustinerii sale fara demitizarea lui Marx. Socot ca-mi este ingaduita aceasta demitizare in scopul scoaterii la iveala a ADEVARULUI, de vreme ce atatea persoane au considerat ca “talentul” lor literar poate fi pus in lumina numai prin desacralizarea lui Isus Hristos.
Caci daca Marx indeamna proletariatul la dictatura, daca-l incita la asuprirea burgheziei cum mai indrazneste Einarsson sa vorbeasca de libertate? Nu este asta o nota de perfidie, de insolenta? Cine nu-si da seama ca dictatura este incompatibila cu libertatea? Si daca a asupri semnifica a oprima, a impila, a chinui, a lipsi pe cineva de drepturi, nu reprezinta cele doua prevederi o dovada de netagaduit ca chiar “comunismul ca miscare politica” – zamislit din Manifestul Partidului Comunist – este vinovat de “violarea drepturilor omului”? Nu vadeste Marx un cinism monstruos in aceste prevederi? Sa mai citam:
c) Daca proletariatul… devine, prin revolutie, clasa dominanta si, ca clasa dominanta, desfiinteaza vechile relatii de productie facand uz de forta, atunci el desfiinteaza, odata cu aceste relatii de productie si conditiile de existenta ale antagonismului de clasa” (pag. 43).
Iata insa o prevedere care-l demitizeaza pe Marx. Daca “a face uz de forta” semnifica: a silui, a constrange, a proceda samavolnic, incalcand vointa si drepturile altora, nu este si aceasta prevedere o alta dovada inatacabila ca insusi Marx, prin aceasta plasmuire ce se cheama Manifestul Partidului Comunist – samburele ideologiei comuniste al “comunismului ca miscare politica” – a autorizat colectivizarea agriculturii facandu-se uz de forta, adica in mod samavolnic? Nu in aceasta “lege” fundamentala a comunismului “a avut acoperire” Nicolae Ceausescu pentru samavolnicia cu care a impus colectivizarea agriculturii, in 1961, cand, dupa cum le-a ripostat Alexandru Draghici, in 1968, celor doi anchetatori ai sai, Gheorghe Stoica si Teohari Georgescu, au fost impuscati pana si copii? Nu este aceasta prevedere o sfidare a demnitatii umane, o ignorare a individualitatii umane? Nu vadeste un caracter exclusivist si intolerant? Si nu exclusivismul si intoleranta ideologiei comuniste au determinat savarsirea zecilor de milioane de crime? Iar omiterea acestei prevederi nu este o dovada de rea-credinta, de perfidie? Si daca “filozofie” inseamna atitudine inteleapta fata de intamplarile vietii” (gr. philos=iubitor; gr. sophia=intelepciune), nu facem o grava eroare daca-i consideram “filozofi” pe cei doi autori ai Manifestului Partidului Comunist? Este compatibila filozofia cu exclusivismul si intoleranta?
Si este bine sa se stie ca Manifestul Partidului Comunist a fost si este socotit in literatura marxista drept “document teoretic si programatic al comunismului stiintific”. Iar adjectivul “programatic” inseamna ca reprezinta un “program”, un plan de activitate in care sunt stabilite etapele distincte ale procesului de transformare a societatii. Si trebuie sa recunoastem ca, in Romania, procesul de transformare a societatii s-a desfasurat conform “documentului teoretic si programatic al comunismului stiintific”. De aceea m-a contrariat marturisirea pe care a facut-o in cadrul unei emisiuni de televiziune, in seara zilei de 17 august 2006, sociologul Alin Teodorescu. Spunea ca, prin anii '80 ai secolului trecut, a aflat din articolele publicate in strainatate de disidentul Brucan si de un altul Campean, ca “altfel” gandise Marx, ca “altceva” prevedea comunismul decat ceea ce facea Ceausescu. In seara aceea mi-am dat seama ca “mistificarea” este cauza perenitatii si raspandirii acestei “buruieni” otravitoare ce se cheama comunism. Acea emisiune de televiziune mi-a provocat multa sila, insa m-a stimulat sa-mi duc pana la capat acest demers. Totusi, Alin Teodorescu are o scuza, a cazut in capcana intinsa cu perfidie de niste “avocati” ai comunismului.
Dar ce scuza ii puteti gasi filozofului, dramaturgului si romancierului Jean Paul Sartre (1905-1980) care in “Critica ratiunii dialectice” (1960) apreciaza marxismul ca “singurul umanism real”? Unde a vazut Sartre umanismul? In formularea si lansarea ideii de “dictatura a proletariatului”? In incitarea proletariatului la “asuprirea” burgheziei? Se poate realiza “dreptatea sociala” prin asuprirea burgheziei, prin aruncarea in strada a proprietarilor caselor? “Desfiintarea vechilor relatii de productie facandu-se uz de forta” inseamna umanism? Samavolnicia cu care s-a facut colectivizarea agriculturii a insemnat umanism? Sunt nascut la tara, acolo am crescut si am facut scoala primara, acolo imi sunt toate neamurile si stiu foarte bine ca taranii n-au dus-o bine inainte de colectivizare, cum nici dupa '89 n-au dus-o mai bine, dar colectivizarea agriculturii a insemnat o modalitate de desconsiderare a sentimentului demnitatii personale al taranului roman, de transformare a lui din “forta de munca” in “mijloc de munca”. I s-a luat dreptul de a-si orandui singur existenta. A fost rupta legatura dintre taran si pamant. Iar fara dragostea taranului, pamantul n-a mai rodit.

Enciclopedii…

Mai trist, mai grav este ca si in Enciclopedia Blackwell a gandirii politice, coordonator David Miller, editata in 1987 si destinata studentilor din universitati britanice si nord-americane, iar din anul 2000 si studentilor din Romania, scrie: “In prima parte a vietii, Marx a trecut treptat de la hegelianismul idealist din anii de studentie la “comunismul umanist”(!) ce a caracterizat sederea sa la Paris in 1844” (pag. 483). Iar la pag. 492 scrie: “Prin modul cum a analizat inegalitatea economica persistenta atat din interiorul statelor-natiuni, cat si dintre ele, ca si sistemele adiacente de putere si dominatie, ca si prin critica facuta acestor sisteme, marxismul se poate pretinde a fi cea mai influenta paradigma a epocii noastre”. Oare din ce consta “comunismul umanist” al lui Marx? Ignora autorul David McLellan “documentul teoretic si programatic al comunismului stiintific”? Plagiindu-l pe Allan Bloom, as intreba: n-au tradat aceste afirmatii democratia, n-au saracit ele sufletele tinerilor studenti? Nu pot duce ele la ratacirea studentilor? N-au tradat si “nevoia de dreptate”? Cred ca este nimerit sa alatur acestor afirmatii facute de David McLellan un citat din spovedania unui invins de Panait Istrati: “Nevoia de dreptate este un sentiment”, nicidecum o teorie. O stiu astazi, dupa verificari pe scara intinsa si cu dovezi in sprijin. Cu unele exceptii Ð cateodata marete, dar care nu modifica drama intru nimic – toti cei ce ajung la revolta prin teorie se duc odata cu teoria, la fel cu cei care vin din cauza burtii sau ambitiei si care se duc pe acelasi drum. Dimpotriva, sentimentul este forta care rascoleste intreaga viata si o imprastie pretutindeni.
Poate ar fi trebuit sa dau o definitie mai buna? Dar, daca ar fi trebuit sa definim totul, n-as fi facut mai bine sa raman zugrav?”
Pentru a dovedi inexactitatea afirmatiilor facute de David McLellan si ca sa demonstrez reaua-credinta a lui Einarsson, citez mai departe din Manifest:
“Comunistii… apara interesele comune, independente de nationalitate ale intregului proletariat; (…) ei reprezinta intotdeauna interesele miscarii in totalitatea ei.
Comunistii sunt (…) partea care impinge miscarea mereu inainte; din punct de vedere teoretic, ei sunt superiori restului masei proletariatului pentru ca inteleg limpede conditiile, mersul si rezultatele generale ale miscarii proletare” (pag. 34).
Aici trebuie sesizat ca afirmatia: “comunistii sunt superiori” sugereaza ideea ca si Partidul Comunist este superior “restului masei proletariatului si, ca atare, ca trebuie sa aiba un rol conducator in cadrul miscarii proletare. Cu alte cuvinte, aceasta prevedere (indicatie) constituie formularea de catre Marx a ideii ca Partidul Comunist reprezinta “detasamentul de avangarda” al proletariatului, ceea ce a dus la “transferul” dictaturii proletariatului Ð al “puterii de stat a proletariatului, nelimitata de nicio lege si bazata nemijlocit pe violenta” – in sarcina, atributia “detasamentului” care conduce proletariatul. Astfel, Partidul Comunist a devenit, gratie indicatiei “geniale” a lui Marx, “forta politica conducatoare in stat”, iar activistii sai Ð cu unele exceptii Ð au devenit niste “feudali” tupeisti, insolenti si aroganti. “Dictatura” proletariatului a intrat pe mana unui “grup restrans de lideri” supus autoritatii absolute a “unuia” singur, fapt ce a situat-o deasupra proletariatului, deasupra intregului popor si i-a dat un caracter despotic si adesea sangeros. Asa se explica de ce a fost “asupritoare” si cu clasa muncitoare, de ce “au fost umplute inchisorile din Siberia cu muncitori carora li se spune tradatori”, dupa cum marturiseste Panait Istrati. Asadar, “documentul teoretic si programatic al comunismului stiintific” elaborat de Marx a promovat aceasta dictatura despotica, sangeroasa, care a generat “putreziciunea” pe care a descoperit-o “zugravul scriitor” in U.R.S.S. Deputatul suedez Einarsson este strain de aceste lucruri? Cum isi permite sa invoce un “document” caruia nu-i cunoaste continutul? Asa nu-i dovada de rea-credinta? Nu “comunismul ca miscare politica” este vinovat de “violarea drepturilor omului”.
Iar pe David McLellan il intreb:
– Faptul ca Marx a formulat si lansat ideea “dictaturii proletariatului” si pe aceea ca “Partidul Comunist este detasamentul de avangarda” al proletariatului caracterizeaza “comunismul umanist” al sau?
– Faptul ca marxismul a promovat o “dictatura despotica sangeroasa, ce a savarsit zeci de milioane de crime, ii permite sa pretinda “a fi cea mai influenta paradigma a epocii noastre?” Nu-l impiedica sa pretinda acest lucru?
– Nu crede ca elogierea marxismului este la fel de daunatoare civilizatiei mileniului trei ca si elogierea nazismului? Asemenea nazismului, nu si comunismul, a comis un holocaust? Pana cand sa mai ascundem acest lucru?

Tel luciferic

“Primul pas in revolutia muncitoreasca este ridicarea proletariatului la rangul de clasa stapanitoare, este cucerirea democratiei” (pag. 42).
Pentru a desfiinta declaratia deputatului Einarsson cu privire la “comunismul ca miscare politica”, pentru a prezenta dovezi ca este de “rea-credinta”, am fost nevoit sa apelez la Manifestul Partidului Comunist, sa citez din el. Acum cred ca este nevoie sa arat si in ce scop l-a elaborat Marx. In 1846, la numai 27 de ani, scrie “Tezele asupra lui Fenerbach”. In teza a XI-a el spune ca: “Filozofii nu au facut decat sa interpreteze lumea in diferite moduri; important este insa de a o schimba”. Combate filozofia contemplativa, dezvaluindu-si in felul aceste “gandul” de a schimba, de a transforma lumea, pe care eu il socot drept “tel luciferic”, pentru ca se substituie Creatorului lumii. Dupa 1845, Marx isi dedica intreaga activitate acestui tel luciferic. Propaga ateismul, iar pentru a-si indeplini telul cauta o “masa de manevra”, pe care o descopera in proletariat. Manifestul Partidului Comunist este prima lucrare dedicata exclusiv acestui scop. Sunt convins ca, aratand scopul in care a fost elaborat Manifestul Partidului Comunist, “veninul” pe care Marx l-a turnat in el s-a facut mai vizibil pentru tot cititorul, fiecare prevedere a devenit mai inteligibila. Si daca in viziunea lui Marx proletariatul era factorul de schimbare a lumii, se intelege de la sine ca momentul in care se ridica la “rangul de clasa stapanitoare” nu putea fi vazut decat ca un prim pas in “revolutia muncitoreasca”, in directia schimbarii lumii. Iar faptul ca Marx ia “cucerirea (doborarea) democratiei” tot drept “primul pas in revolutia muncitoreasca” este dovada incontestabila ca pentru el “democratia” era o piedica, o stavila in calea schimbarii, transformarii lumii. Aceasta prevedere dezvaluie direct si explicit aversiunea lui Marx fata de democratie si vrerea sa de a o cuceri (dobori), fiindca si prevederile prin care s-a formulat si lansat ideea “dictaturii proletariatului” prin care s-a justificat rolul Partidului Comunist de “avangarda” al proletariatului tinteau si ele suprimarea democratiei. Este adevarat ca sunt si autori cu notorietate care pun pe seama lui Lenin infiintarea Partidului Unic. Dar nu Marx si Engels sunt cei care sugereaza si justifica in “Manifest” superioritatea Partidului Comunist fata de “restul masei proletariatului”? Iar acest lucru n-a insemnat recunoasterea rolului Partidului Comunist de “avangarda” al proletariatului, de exercitare a dictaturii acestuia? Bineinteles, in toate tarile in care s-a instapanit comunismul democratia a fost doborata. Iar aceasta a generat coruptia, putreziciunea pe care a gasit-o Panait Istrati in URSS la numai zece ani de la instalarea comunismului, care a fost generata de regimul comunist si in Romania si care astazi ne sufoca. De aceea consider ca vinovatia comunismului pentru daramarea democratiei in toate tarile in care s-a instalat este egala cu vinovatia pentru savarsirea milioanelor de crime care, mai curand sau mai tarziu, va trebui sa fie etichetata drept “holocaust”.
Dar vinovatia lui Marx pentru lupta sustinuta impotriva democratiei are si o “circumstanta agravanta”. El a fost martor la intemeierea stiintei societatii sub denumirea de “Sociologie” de catre Auguste Comte (1798-1857). Acesta a alcatuit termenul de sociologie in 1830 din cuvantul latinesc socius=asociat, tovaras si cuvantul grecesc logos=cunostinta, stiinta, iar in 1839 l-a inradacinat definitiv in vol. IV al operei sale fundamentale “Curs de filozofie pozitiva” (6 vol. 1830-1842). Marx nu numai ca nu s-a alaturat intemeietorului acestei stiinte a societatii pentru promovarea si desavarsirea ei, ci s-a situat pe o pozitie contrara celei a lui Auguste Comte; in timp ce acesta pleda pentru “armonie”, pentru convietuirea armonioasa a claselor sociale in cadrul societatii, el semana ura, dusmanie intre clasele sociale, dezvolta teoria “luptei de clasa” Ð pe care, de curand o pusese in circulatie Fran·ois Guizot (1787-1874) impreuna cu Auguste Mignet (1796-1884) si cu Augustin Thierry (1795-1856) – in care vazuse “arma” cu care sa schimbe, sa transforme lumea, respectiv “forta motrice a dezvoltarii societatilor bazate pe moduri de productie antagoniste”. Gasesc ca rusinos si dezgustator faptul ca in Dictionarul Enciclopedic Roman scrie ca Auguste Comte “a sustinut ideea reactionara a armoniei de clasa in societatea burgheza, dovedindu-se un apologet al oranduirii capitaliste”.
Dar daca infiintarea Partidului Unic a insemnat o calamitate pentru omenire ce a dus la desfiintarea democratiei si s-a constituit intr-o sursa nesecata de putreziciune, de coruptie, trebuie sa marturisesc ca ma indispune si nivelul la care se afla astazi democratia. O gasesc mult prea subjugata capacitatii si venalitatii, iar consuetudinea inlocuirii (substituirii) Statului cu un partid politic pe anumite intervale de timp o consider drept inraurire marxista. Socot ca aceasta obisnuinta denatureaza democratia si este nefasta pentru societate, pentru ca face ca in aceste intervale de timp Statul sa apartina in exclusivitate sau in cea mai mare masura partidului aflat “la putere”. Si tare ma indispune sintagma “la putere”, ea eclipseaza democratia, fiindca Statul trebuie sa apartina tot timpul intregului popor. Asta socot eu ca a fost ratiunea constituirii Statului. Si chiar daca dintru inceput acest lucru n-a fost constientizat deplin, astazi, la inceputul mileniului III, nu ne mai este ingaduit sa-l ignoram. Trebuie sa recunoastem ca si aceasta consuetudine, prin care un partid devine Stat pe o anumita perioada, este o sursa de coruptie, de putreziciune, fiindca cultiva “egoismul” in care isi au izvorul toate scaderile morale omenesti. Aceasta a facut ca activitatea politica sa se transforme, cu vremea, dintr-una de generozitate si patriotism intr-una lucrativa.

Partidul-stat

Astazi, este dovedit ca telul lui Marx de schimbare a lumii, de desfiintare violenta sau, mai corect, de “lichidare” a claselor “in genere” a fost o grava ratacire ce a dus intr-o fundatura in care “viata a devenit un iad”.
Comunismul a cultivat iresponsabilitatea, facand din Stat un organism de protectie sociala a iresponsabilitatii, a constituit o tentativa de depersonalizare a omului, o ignorare civica a individualitatii umane. Socot ca este locul sa arat ca in confesiunea “Omul care nu adera la nimic” Panait Istrati il combate pe Karl Marx cu declaratia: “Toti cei care vor sa faca din om vita unei turme sunt asasinii lui”. Este dovada intuirii de catre Panait Istrati ca oamenii se deosebesc intre ei prin individualitatea, personalitatea fiecaruia si ca aceasta caracteristica face inacceptatbila si chiar imposibila egalizarea, nivelarea lor, fiindca tocmai aceasta a dus la aparitia claselor sociale.
Si nici aici nu ma pot abtine de a anticipa si a arata ca in aceasta privinta – a intelegerii rolului individualitatii umane in dezvoltarea societatii – a vadit marginire si Friedrich Engels (1820-1895).
Pentru a exemplifica acest lucru citez din traducerea realizata la Editura Partidului Comunist Roman – 1946 – a lucrarii sale “Anti-Duhring” ce a aparut la Londra, in 11 iunie 1878. In exemplarul in limba romana, la pag. 216 scrie: “Toate popoarele civilizate incep cu proprietatea comuna asupra solului. La toate popoarele care trec de un anumit grad de dezvoltare primitiva, aceasta proprietate comuna devine in cursul evolutiei agriculturii o piedica pentru productie. Ea e desfiintata, negata si transformata dupa anumite faze intermediare, mai scurte sau mai lungi, in proprietate privata. Dar la o treapta de dezvoltare mai inalta a agriculturii, determinata chiar de proprietatea privata asupra solului, aceasta proprietate devine la randul ei o piedica pentru productie – asa cum e cazul astazi atat cu mica proprietate funciara, cat si cu cea mare. Apare deci necesitatea imperioasa de a o nega si pe aceasta, de a o transforma din nou in proprietate colectiva”. Un comentariu asupra acestui text ar necesita mult spatiu. Ma limitez a releva ca explicatia rolului “negarii – negatiei” este expusa intr-un mod stangaci si pueril, de parca ar fi considerat ca numai handicapatii mintal ii vor citi cartea si-l vor crede fara rezerve, este mult prea trasa de par. Cine poate sa-l creada, sa admita ce spune el? Orice om normal isi da seama ca “proprietatea comuna” devine piedica nu “pentru productie”, ci in calea afirmarii, a evidentierii “individualitatii umane”. Acest lucru nu l-au inteles Marx si Engels, ca nu “negarea-negatiei” a determinat trecerea de la “proprietatea comuna asupra solului” la “proprietatea privata” si ca tot ea ar fi determinat “o treapta de dezvoltare mai inalta a agriculturii”.
Marx si Engels n-au vazut sau au refuzat sa vada ca “individualitatea umana” are rolul preponderent in dezvoltarea societatii, in asta constand ratacirea lor. Ei au vazut in om numai “tarana din pamant” (materia) din care a fost facut, au refuzat sau n-au izbutit sa vada si “suflarea de viata” (spiritul) pe care Dumnezeu “a suflat asupra lui (…) si s-a facut omul fiinta vie” (Facerea 2:7). Si cum era sa vada de vreme ce Marx isi propusese sa se substituie lui Dumnezeu? Mergem mai departe:
“Proletariatul va folosi domnia lui politica pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, intregul capital, pentru a centraliza toate uneltele de productie in mainile statului (…). La inceput acest lucru nu poate avea loc, fireste, decat printr-o incalcare despotica a dreptului de proprietate si a relatiilor de productie burgheze”. (pag. 42)
Iata, aceasta indicatie data de Marx – caci nimeni nu poate spune ca nu este o indicatie – vine sa confirme, sa justifice tot ce am afirmat mai sus.
Este o indicatie ce provoaca oroare. Ea demonstreaza monstruozitatea comunismului. Caci nu este monstruos sa sugerezi si sa ingadui o “incalcare despotica a dreptului de proprietate…”?
Cred ca este cazul sa-l pun din nou pe Panait Istrati alaturi de Marx. In marturia citata din “Spovedania unui invins” scriitorul spune: “Inca daca as fi avut cel putin “consolarea inumana” ca singura clasa vrajmasa sufera de pe urma imoralitatii si nedreptatii proletare”. (…). Dar nu, nimic. Clasa muncitoare este aceea care e cea mai lovita in Uniunea Sovietica”. Ma opresc aici. Las ca cele doua texte sa vorbeasca despre ele insele. Cred insa ca tot cititorul isi da seama ca Panait Istrati a fost “om” si ca Marx n-a fost “om”.
Cred ca aceasta indicatie convinge tot cititorul ca declaratia facuta de deputatul suedez Einarsson, in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei la 25 ianuarie 2006, vadeste rea-credinta, ca de “violarea drepturilor omului” se face raspunzator insusi “comunismul ca miscare politica” ce emana direct din Manifestul Partidului Comunist, elaborat de Karl Marx si Friedrich Engels in 1847 si tiparit la Londra la inceputul anului 1848.
Sper sa-si dea seama si sociologul Alin Teodorescu ca a fost manipulat, ca “despotismul” regimului comunist din Romania a fost sugerat si ingaduit de insusi Marx, intemeietorul comunismului.
Aprecierile laudative despre Marx ale lui David Mc Lellan imi provoaca o intrebare: N-a citit oare si “documentul teoretic si programatic al comunismului stiintific” care arata adevarata fata a lui Marx?

Ce spune deputatul Kanelli

“Nu este acceptabila egalizarea cuvantului comunism cu crima. Dragul meu coleg suedez Lindblad este un cowboy care trage gloante ideologice in indienii ideologici inventati. Daca vrei sa fii cowboy trebuie sa porti cizme rosii, iar viitorul va fi mai democratic”.

Din nou, Panait Istrati

…”Eu am nenorocirea sa fiu acest bastard care uneste constiinta omului de buna-credinta cu setea de dreptate a masei careia apartii si al carei martiraj e foarte cunoscut. Din cauza asta sunt in conflict cu toata lumea si, mai ales, cu o speta umana care – constient sau nu – insala toata lumea, largeste prapastia care desparte oameni ce s-ar putea lesne apropia si se declara capabila sa infaptuiasca, ea singura, toate aspiratiile clasei muncitoare pe care le revendica, monopolizandu-le.
Speta asta umana e personificata printr-un anumit militant revolutionar foarte frecvent, dar anevoie de identificat intr-o mare miscare de mase, caci el ocupa toate treptele care duc de la apostol la secatura. El face caz de stoicism si pretinde ca e superior masei si mai hotarat decat omul de buna-credinta. Intr-o vreme cand constiintele care au scrupule se izoleaza voluntar de multimea ce reclama ca orice poet dreptate, militantul acesta raspunde unei necesitati sociale, asemenea cioclilor pe timp de ciuma. El nu se lasa rugat. Si n-are concurenti. Nimeni nu-i poate tine piept. De altminteri, e temut. Caci acolo unde marea figura revolutionara se teme de esec el nu se sperie de nimic. Totul este pentru el o reusita, chiar si dezastrul din care trage imediat profituri personale.
Cunosc speta asta si o urmaresc de vreo douazeci si cinci de ani. Astazi, chipul ei mi-e de-ajuns de familiar. Este de doua feluri, deopotriva de nefaste: moderati si fanatici. Primii au compromis social-democratia. Ceilalti si-au gasit cuibul in comunism.
Social-democratia de dinainte de razboi (razboiul mondial 1914-1918 – n.r.) nu mai exista, iar militantul ei a sucombat odata cu ea. Cel pe care il vedem astazi, cu exceptia catorva oameni de treaba, nu e decat un profitor care s-a si asezat la masa (…).
Socialistii – bolsevici in fasa – care eram noi atunci (“Jos parlamentul, actiune directa!”) nu iubeam asa-zisa elita care dicta in numele clasei muncitoare, acapara tribuna si ziarul, care, cu evanghelia marxista in mana, ne excomunica si ne punea cu botul pe labe. Militantul indraznet, bun de gura si tare in marxism, juca pe atunci rolul tiranic al tovarasului sau comunist de astazi. Numai el reprezenta constiinta revolutionara, aspiratiile, ideologia proletariatului. Noi, noi eram tradatori sau cam asa ceva.
Multimea l-a ascultat si l-a urmat pe acest militant pana la marele masacru care constituie nenorocirea ei si fericirea lui (…).
Secatura care – ieri moderata, astazi fanatica; ieri balacind in marxism, azi in leninism – ne arati acelasi chip stupid, te dovedesti la fel de intoleranta, iti infigi tot asa de adanc ghearele in ceafa masei cu calusul in gura si sabotezi astfel cea mai frumoasa opera de justitie sociala.
Mai mult – oroare pe care analele luptelor socialiste intestine n-au cunoscut-o niciodata – tu asasinezi astazi. Prin foame, inchisoare si adesea chiar cu bata. Tu asasinezi muncitorul (muncitorul!) care nu vrea sa faca sluj inaintea puterii tale tiranice.”
Sper ca deputatul comunist Kanelli sa-si dea seama, din marturia scrupulosului scriitor Panait Istrati, ca in “Proiectul” colegului sau Lindblad nu este vorba despre “indieni ideologici inventati”, ci de militanti revolutionari secaturi care “si-au gasit cuibul in comunism”. Si nu “trage gloante ideologice” in ei. Ar trebui sa stie ca astfel de gloante a tras Marx ca sa schimbe lumea. Si au fost atat de otravitoare ca au facut prapad, masacru. “Proiectul” lui Lindblad nu cere un al doilea Nurenberg, nu cere pedepsirea nimanui, vrea numai “sa se restituie adevarul si sa se obtina o consolare morala pentru victimele regimurilor comuniste aflate inca in viata”. Considera deputatii comunisti ca vrea prea mult? Dar puteau ei altfel sa-si dezvaluie neomenia decat prin respingerea “Proiectului”?
Pe deputatul Kanelli il supara “egalizarea cuvantului comunism cu crima”. Si este firesc ca asta sa-l tulbure pe un deputat comunist. Dar nu-i apartine colegului sau, ci istoriei. In marturia scriitorului lui Panait Istrati se vede limpede ca acesta identifica regimul comunist cu crima. Faptul ca regimul comunist a savarsit atatea milioane de crime a determinat calificarea lui drept “criminal” si a dus la aparitia si alipirea de cuvantul “comunism” a conotatiei “crima”.
Acest lucru trebuie sa-l inteleaga si Kanelli, chiar daca i se pare inacceptabil. Este “istorie”, dar este adevarata si trebuie sa tragem invataminte din ea. Si ca sa nu se mai repete, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei trebuie sa adopte “Proiectul” ce a fost prezentat de Goran Lindblad si respins la 25 ianuarie 2006.

Cele mai citite

Ariana, solitarul de pe inelul Rotschild

Familia Rotschild este unul dintre cele mai însemnate repere financiare ale ultimelor două secole. Cele mai multe dintre evenimentelor importante care au...

“ANAF – Ultimul cartuș” – regia Marcel Boloș, în curând, la buticul tău!

Ilustrație: Marian Avramescu După episoade repetate de Brigada DIVERtiSmEnt “La munte și la mare”, pe banii statului, actorii lipsiți de talent ai Agenției Naționale...

Piedone reconfirmă candidatura la Primăria Capitalei: “Nu mă ascund după perdea!”

Cristian Popescu Piedone, primarul Sectorului 5, și-a reconfirmat candidatura la Primăria Capitalei din partea Partidului Umanist Social Liberal (PUSL), marți seara, în direct. Anunţul...
Ultima oră
Pe aceeași temă