Comunismul, nu numai ca a distrus medicina romaneasca, dar i-a compromis si viitorul! Este o afirmatie grava, pe care voi incerca sa o dovedesc in cele ce urmeaza.
Pentru a intelege cu adevarat care a fost impactul comunismului, va trebui, mai intai, sa ne referim la situatia medicinei din tara noastra inainte de instaurarea brutala a acestei doctrine.
Evolutia asistentei medicale, a invatamantului medical si a organizarii sanitare este dependenta de factorii economici, sociali si culturali ai societatii. Medicina de la inceputul sec XlX, ca o reflexie a economiei Principatelor Romane, era o medicina rudimentara, care incerca cel mult sa faca fata marilor epidemii (epidemia de ciuma din 1813 – 1814 din Muntenia, ciuma lui Caragea, face 60.000 de victime, cea din Moldova din 1816 Ð 1818, ciuma lui Calimachi, face la Iasi 150 – 200 de victime pe zi, in cursul epidemiei de holera din 1830 – 1831 numai in Bucuresti mor 30.218 din totalul de 33.560 de imbolnaviti, la o populatie, a ambelor Principate, cu putin peste 2 milioane). Profundele prefaceri survenite in urma unirii Principatelor (1859), a instaurarii Monarhiei (1866), a castigarii Independentei (1877) si a Marii Uniri (1918) au avut un urias rasunet economic. Cateva exemple: in 1868, 1 leu avea valoarea a 0,376 franci francezi, un napoleon de aur valora 54 de lei iar un ducat austriac 34 de lei. In 1925, Romania era a patra tara exportatoare de grau din lume. Evolutia economica a avut de suferit in urma primului razboi mondial, apoi de pe urma crizei economice mondiale din 1929 – 1933, dar redresarea economica ulterioara a avut un ritm asemanator cu cel al Japoniei si mai mare decat al Frantei sau Germaniei. Paralel cu dezvoltarea economica a avut loc o dezvoltare a invatamantului public. Legea din 1888 prevedea de exemplu invatamantul obligatoriu la varstele 7 Ð 12, ani iar cea din 1893 la varstele de 7 – 14 ani. Dezvoltarea economica a avut drept corolar o dezvoltare impetuoasa a medicinIi romanesti. In decurs de 80 de ani, 1859 – 1940, "medicina romaneasca a reusit performanta de a se situa la egalitate cu medicina din alte state din Europa Centrala si de Est care au avut deschidere spre Europa occidentala timp de secole" (Prof. Dan Setlacec: „Medicina romaneasca – medicina europeana”, Ed. Humanitas 1998).
(…)
Tabloul evolutiei medicinii romanesti pana in zilele dinaintea celui de al doilea razboi mondial nu este un tablou voit prezentat „in roz”, ci este un tablou real. Erau desigur si nerealizari. Cea mai mare nereusita o constituia asistenta medicala, sociala si sanitara in mediul rural, unde exista in permanenta o lipsa de medici. In 1922 pentru mediul rural exista un medic la 15.393 de locuitori; din 390 circumscriptii rurale, 193 nu aveau medic. In pofida unei natalitati ridicate, excedentul natural al populatiei era redus, din cauza mortalitatii infantile foarte mari (intre 0 – 1 an era la 19 – 22%, in anii '30). Speranta de viata era relativ redusa si mortalitatea generala mare, depasind in genere 20%. Legea sanitara din 1930 fixa pentru mediul rural dezideratul de 1 medic la 10.000 de locuitori, dar el era dificil de atins.
In totalitate insa, exista o imbunatatire permanenta a situatiei sanitare, evolutie la care o mare contributie o aduceau organizatiile private. In 1935 existau 830 de institutii private de asistenta sociala si ocrotire si numai 50 de stat, 63 comunale si 8 judetene. Exista un permanent contact cu medicina apuseana, atat prin studiile sau specializarile efectuate in centre de renume, cat si prin participarile la Congrese sau prin vizite individuale, efectuate de medici, pentru documentare intr-o anumita problema. Dr. Victor Climescu, sef de promotie al Facultatii de Medicina din Bucuresti, este trimis (la sugestia Prof. Juvara al carui elev a fost) de Societatea (privata) pentru Combaterea Tuberculozei la Copii (CTC) in Franta, la Prof. Etienne Sorrel, apoi in Elvetia la Prof. Rollier, pentru a se specializa in tuberculoza osteo-articulara. La intoarcerea in tara (1925) i se incredinteaza conducerea sanatoriului de la Carmen Sylva (actualmente Eforie Sud), pe care il dezvolta si il modernizeaza. De atunci, in fiecare an, pana la inceputul celui de al doilea razboi mondial, petrecea, cate 1-2 luni, in servicii de specialitate din strainatate, introducand in tara tehnici terapeutice moderne. Dr. M. Enescu, medic primar in judetul Roman, face in 1935 o vizita de documentare in mai multe tari apusene, in vederea intocmirii unui studiu asupra starii sociale, economice, culturale si sanitare in judetul sau. Si exemplele pot continua… Promovarea se facea pe baza de concurs, pe criterii strict profesionale.
Comunismul a adus si in medicina, ca si in toate celelalte aspecte ale vietii sociale, o totala rasturnare de valori! Era admisa o singura ideologie,cea marxista,era dezavuata si interzisa orice alta optica asupra fenomenelor sociale, istorice, politice. S-au ideologizat toate disciplinele medicale, in special cele care se pretau la interpretari, ca biologia de exemplu, introducandu-se notiuni si teorii pseudo-stiintifice. Genetica, cea care este astazi pe cale sa revolutioneze medicina, era considerata ca o „stiinta reactionara”. In celelalte discipline s-a impus citarea frecventa, daca nu exhaustiva, a autorilor rusi sau sovietici. Era aproape obligatoriu ca orice nume de savant occidental sa fie premers de un nume rusesc, precum era obligatorie si preamarirea stiintei medicale sovietice. Este hilar (daca nu tragic), dar adevarat, ca un student a obtinut o nota maxima citand, drept nume de savanti sovietici, toata echipa de fotbal a Rusiei. Limba rusa a devenit obligatorie in toate scolile si in primii trei ani de facultate. S-a inlocuit selectarea pe baza valorii cu criteriul politic, al originii sociale si cu cel al nepotismului, ajungand in functii medicale de conducere persoane impuse de forurile comuniste, fara pregatirea corespunzatoare si fara autoritate morala si profesionala. S-au utilizat minciuna, delatiunea, santajul, teroarea, pentru a intimida si a obliga pe profesori si pe medici sa se alature doctrinei comuniste (dupa principiul „cine nu este cu noi este impotriva noastra”) si pentru a le anihila personalitatea (pana la anhilarea persoanei) si a-i indeparta din functie pe cei care nu acceptau compromisul. S-a cautat sa se creeze printre colegi o atmosfera de suspiciune si de neincredere. S-a impus o izolare completa in spatele „cortinei de fier”, contactele cu lumea medicala occidentala fiind permise numai elitelor comuniste. Era aproape un delict politic citirea unei reviste medicale occidentale, ea creand suspiciunea legaturilor cu lumea „decadenta a imperialismului apusean”. Au disparut asigurarile sociale, statul pretinzand ca poate suporta in intregime cheltuielile necesare asistentei medicale a populatiei. Izolata si subfinantata cronic, lipsita de posibilitati de informare si de cele mai multe ori si de personalitati de curaj, care sa-i arate deschis lipsurile (de altfel era si imposibil, pentru ca cei care incercau erau imediat inlaturati), medicina romaneasca a cunosct un regres fara precedent de-a lungul istoriei sale. Abuzurile au inceput imediat dupa instaurarea guvernului impus de sovietici si condus de Petru Groza (6 martie 1945) si s-au intensificat din 1948, dupa ce Regele Mihai a fost obligat sa paraseasca tara (30 decembrie 1947). Decalajul dintre medicina romaneasca si cea occidentala s-a accentuat progresiv in tot cursul perioadei comuniste, decalaj care, din nefericire, persista si astazi.
Una dintre primele victime ale comunismului este prof. Vintila Ciocalteu, profesor de biochimie la Facultatea de Medicina din Bucuresti, dar in acelasi timp poet apreciat (publica volumele Adanc impietrit – 1932, si Poezii – 1934). Dupa terminarea Facultatii de Medicina din Bucuresti (1920), se specializeaza in chimie biologica la Berlin (1920 – 1922, cu E. Salkowsky, L. Michaelis, P. Roma) si devine bursier (1925-1927) al Fundatiei Rockefeller si „research fellow” la Catedra de biochimie a Facultatii de Medicina Harvard din Boston (1926-1927). Dupa 1944 incep presiunile pentru scindarea catedrei si pentru numirea ca profesor a unui activist comunist, chimistul Simion Oeriu, demnitar important in comisia de armistitiu si devenit intre timp ministru subsecretar de stat. Acesta il santajeaza pe Profesorul Ciocalteu cu vederile legionare ale fiului sau, exprimate in adolescenta. Obtine de la ministrul Educatiei, Stefan Voitec, epurarea Profesorului Ciocalteu, in pofida faptului ca o comisie de epurare ii analizase dosarul si il gasise fara repros. Profesorul Grigore T. Popa, decan in acea perioada, protesteaza si obtine reintegrarea Profesorului Ciocalteu, pana la lamurirea situatiei. In sedinta consiliului profesoral din 3 februarie 1947, in care se discuta situatia catedrei de biochimie, profesorul Ciocalteu, in varsta de 57 de ani, emotionat, isi expune punctul de vedere, dupa care se aseaza pe scaun, face un accident vascular cerebral si moare in plina sedinta.
A doua zi, ziarul „Romania libera” publica stirea mortii Profesorului Vintila Ciocalteu, in plin consiliu profesoral si o atribuie, tendentios, unei discutii violente cu Prof. Gr. T. Popa (cel care ii luase, de fapt, apararea).
Tudor Arghezi scrie o tableta „Doctorul Ciocalteu”, pe care ziarul „Adevarul”, cu care colabora si la care publicase si alte tablete, refuza sa o publice. Tableta se incheia astfel: „Daca as fi in locul noului profesor, care inca nu si-a inaugurat lectia de inceput, m-as recunoaste dator sa fac sa-i corespunda unei morti, o eleganta. Langa un mormant frumos sta linia inalta a unui molift vertical. Eu m-as demite. Catedra n-ar mai fi o izbanda si o bucurie. Ar fi o suferinta”. Bineinteles ca Simion Oeriu nu si-a depus demisia ci a profesat in locul profesorului Ciocalteu, dovedindu-se mult inferior acestuia, atat in privinta cunostintelor profesionale si a harului didactic cat si in privinta calitatilor morale.
Profesorul Grigore T. Popa devine la randul lui o victima a terorii comuniste. Absolvent al Facultatii de Medicina din Iasi (1920), bursier al Fundatiei Rockefeller din New York (1925 – 1926), a efectuat cercetari de embriologie, anatomie comparata, anatomie si antropologie la Universitatea din Londra si Institutul de Cercetari medicale din Hampstead – Londra (1927 – 1928), este descoperitorul (1929 – 1930), impreuna cu Una Fielding a sistemului port-hipofizar (a doua capilarizare intracerebrala, la nivelul hipotalamusului, a venelor tijei hipofizare) si a fost unul din pionierii neuro-endocrinologiei (in 1977 laureatii premiului Nobel pentru medicina, Roger Charles Louis Guillemen, Rosalina Jellow si A. Schally, in cuvantarea rostita la primirea premiului, il recunosc drept precursor al neurocriniei pe profesorul Gr. T. Popa). Profesor de anatomie la Facultatea de Medicina din Iasi, apoi din Bucuresti (1942), este in 1944 decan al Facultatii din Bucuresti si agreat de noua conducere politica dat fiind ca a fost un antigerman si un opozant fatis al regimului antonescian. Dar Profesorul Grigore T. Popa isi pastreaza aceeasi rectitudine de caracter. Protesteaza impotriva incalcarii autonomiei universitare si a numirii de profesori pe criterii politice (Simion Oeriu, Iagnov), ca si impotriva epurarii profesorului Vintila Ciocalteu. In 1945, in calitate de decan, tine o lectie de deschidere a anului universitar cu subiectul „Substratul biologic al progresului” in care, in plina perioada ce se voia revolutionara si progresista, afirma ca „progresul se supune legilor evolutiei si nu revolutiei”. La 14 martie 1947 prezinta in Aula Academiei Romane (al carui membru era din 1936), memoriul „Tensiunea nervoasa si boala secolului” si in 15 aprilie 1947 expune la Ateneul Roman conferinta „Morala crestina si timpurile actuale. Mai este astazi posibila credinta in invatatura lui Iisus Hristos?” Dupa aceste doua conferinte, din care rezulta clar opozitia sa la regimul ce se instaura in tara sub protectia tancurilor sovietice, este indepartat de la decanatul Facultatii de Medicina si apoi indepartat de la catedra. Se incearca arestarea sa la Facultatea de Medicina dar studentii formeaza un zid de corpuri umane in jurul profesorului lor stimat si iubit si incarcerarea esueaza. Timp de un an a locuit ascuns la diferiti prieteni. In 9 iunie 1948 este sters din lista membrilor noii Academii. Moare la 16 iulie 1948, succesorul la decanat, Prof. N. Gh. Lupu, interzicand, probabil la ordinul autoritatilor, orice ritual funerar colectiv.
Toate cele trei Facultati de Medicina, Bucuresti, Cluj si Iasi, au suferit aceleasi ingerinte ale politicului in viata universitara. Le cunosc mai bine pe cele de la Facultatea de Medicina din Cluj, la care am studiat intre 1952 – 1958, si ai carei studenti erau inca zguduiti de rasunetul evenimentelor din anii 1948 – 1950, de dupa reforma comunista a invatamantului (1948).
Pentru intimidarea corpului didactic au fost epurati din invatamantul universitar cele mai marcante personalitati ale scolii medicale clujene.
Profesorul Iuliu Hatieganu, al cincelea baiat din familia numeroasa (13 copii) a preotului greco-catolic Ioan Hatieganu, a fost un eminent elev al scolii maghiare de medicina din Clujul care apartinea in acea vremea Imperiului Austro-Ungar. Profesorul sau, Zsigmond Purjesz, in 1909, trecand peste considerentele nationale, il numeste preparator si apoi asistent si il socotea urmasul sau de drept la conducerea clinicii. In 1918, conduce delegatia medicilor si studentilor in medicina, romani, din Cluj, la Marea Adunare Nationala din 1 Decembrie, de la Alba Iulia. Este un organizator asiduu si entuziast al Universitatii romanesti din Clujul reintregit si al Facultatii de Medicina. La 33 de ani este primul profesor de clinica medicala al Universitatii clujene si primul decan al Facultatii de Medicina. Este ales rector al Universitatii in doua legislaturi (1930 – 1931 si apoi, in refugiu, la Sibiu, in perioada 1941 – 1944). A creat o importanta scoala de medicina interna care a umplut orasele Transilvaniei cu medici de o exemplara pregatire profesionala si o inalta tinuta morala si a format o pleiada de profesori universitari (18) care au activat atat in Cluj cat si in celelalte centre universitare (Bucuresti, Timisoara). Impreuna cu Profesorul Ioan Goia publica un renumit „Tratat elementar de semiologie si patologie medicala” care a cunoscut 4 editii. A fost creatorul parcului sportiv care si astazi onoreaza Clujul. In 1948 este eliminat brutal din Universitate si din Clinica si i se stabileste domiciliu fortat la locuinta sa. Cel care, intr-o sedinta organizata in Clinica Medicala l, cu participarea decanului facultatii, Prof. M. Kernbach, l-a acuzat pe profesorul Hatieganu de atitudine reactionara, de atitudine profascista, de nepotism, de misticism, a fost conf. Aurel Moga. Aurel Moga ajunsese conferentiar prin munca si cunostintele sale profesionale si era apreciat chiar de Hatieganu care considera ca merita sa devina urmasul sau la catedra. El a fost constrans sa participe la inlocuirea profesorului Hatieganu. Nu a rezistat la presiunile la care a fost supus, la perchezitiile care i s-au facut acasa, la retinerile la Securitate, unde era acuzat ca a fost presedintele Asociatiei Romano-Americane din Cluj, ca a studiat in tari capitaliste, ca intretine relatii cu persoane care fac parte din burghezia ardelana si ca este casatorit cu o doamna ce provine dintr-o familie de boieri moldoveni, si a acceptat sa-l acuze pe Prof. Hatieganu, care nu s-a suparat si, ulterior, l-a iertat.
O intamplare care atesta bunul plac sub incidenta caruia se desfasurau evenimentele, a dus la reintegrarea in invatamant (1952), apoi la castigarea titlului de medic emerit (1954), de membru titular al Academiei (1955) si de deputat in Marea Adunare Nationala a celui care, cu cativa ani inainte, a fost considerat reactionar si profascist, a Profesorului Iuliu Hatieganu. Secretarul general al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, era in convalescenta dupa o pneumonie si se discuta daca este oportuna sau nu participarea sa la o Conferinta organizata la Moscova. Cum parerile medicilor bucuresteni erau contradictorii, a fost chemat in consult si Profesorul Hatieganu. Prudent cum era, el l-a sfatuit pe Dej sa nu participe la conferinta, dat fiind caracterul recidivant al pneumoniei. Dej l-a ascultat si in locul lui a plecat Grigore Preoteasa. Avionul spre Moscova s-a prabusit si toti pasagerii au murit. Dej, care, neplecand, a scapat cu viata, i-a ramas recunoscator Profesorului Hatieganu si l-a repus in drepturi.
Profesorul Alexandru Pop a fost absolvent al Facultatii de Medicina din Cluj, promotia 1921, dupa ce incepuse studiile medicale la Budapesta. A lucrat inca din perioada studentiei la Institutul de Anatomie Descriptiva si Topografica condus de profesorul Victor Papilian, apoi a fost preparator la Institutul de Anatomie Patologica, la Clinica Medicala l si din 1925 la Clinica Chirurgicala l aflata sub conducerea Prof. Iacob Iacobovici. Urca toate treptele ierarhice, devenind asistent, sef de lucrari, conferentiar si, din 1933, profesor titular la catedra de Chirurgie a Facultatii de Medicina din Cluj, in locul Prof. Iacobovici, plecat la Bucuresti. Conduce si sectia de chirurgie a Institutului pentru Studiul si Profilaxia Cancerului, infiintat in 1929. Intre 1928 – 1930 face specializari in strainatate – Munchen, Berlin, Viena, Dijon, Strasbourg, Paris. Avea o maiestrie chirurgicala deosebita, a introdus tehnici noi in chirurgia digestiva, a publicat o serie de monografii, a fost membru al Academiei Romane si membru a numeroase societati de chirurgie din lume (Germania, Franta, etc.). Imediat dupa 23 august 1944, la cererea sa, pleaca pe frontul de Vest, ca sef al unei echipe voluntare de chirurgie, luand parte activa la operatiunile de pe frontul din Transilvania si Ungaria ale Armatei l. In decembrie 1948 autoritatile comuniste il inlatura din Clinica pe care a condus-o si organizat-o exemplar. Cel care, dupa indicatiile partidului comunist, ar fi trebuit sa-l inlocuiasca pe profesorul Alexandru Pop la conducerea Clinicii Chirurgicale l a fost profesorul Emil Teposu, seful Clinicii de Urologie din Palatul Clinicilor situat vis-a-vis de Clinica Chirurgicala l. Prof. Teposu ar fi trebuit sa fie acuzatorul Prof. Pop, asa cum conf. Moga a fost acuzatorul Prof. Hatieganu. Acest lucru i s-a parut de neconceput profesorului Teposu, care, dupa profunde framantari, sfarseste tragic, sinucigandu-se si incheindu-si astfel prematur viata, la 58 de ani.
Profesorul Victor Papilian, nascut la Galati, fiul unui medic militar, cu inclinatii muzicale si literare (a facut paralel cu ultimele clase de liceu si Conservatorul bucurestean, sectia vioara) a fost indrumat de tatal sau spre medicina. Face studii stralucite la Facultatea de medicina din Bucuresti (1907 – 1916), fiind din anul lll preparator la Institutul de Anatomie al facultatii si numai dupa 1 an prosector (grad corespunzator asistentului de astazi). Este studentul preferat al Profesorilor Victor Babes si Gheorghe Marinescu, care ii conduce lucrarea de licenta „Citoarhitectura scoartei lobului frontal”. In 1919 devine profesor agregat, apoi titular (1923) la Catedra de Anatomie a nou createi Facultati de Medicina de la Cluj, fiind primul ei profesor de anatomie si intemeietorul scolii clujene de anatomie si antropologie. Depune o munca neobosita pentru formarea si ridicarea invatamantului medical clujean in general si a celui de anatomie in special. A fost decan al Facultatii de Medicina in doua legislaturi, 1930 – 1931 si apoi in timpul refugiului de la Sibiu, 1941 – 1944. Preocupat de pregatirea studentilor, publica „Manualul practic de disectie” vol. I (1920) si vol. II (1922). Este autorul primului „Tratat de Anatomie Umana” in limba romana, publicand succesiv „Aparatul locomotor” (1923), „Angiologia si Sistemul Nervos” (1924 – 1925) si „Viscerele” (1946). In 1947 publica impreuna cu Victor Preda, pe atunci conferentiar la anatomie, un „Manual de Embriologie”. Face, impreuna cu catedra de anatomie de la Cluj, o serie de studii de antropologie, in special asupra motilor,stabileste un tip antropologic caracteristic al acestora si ajunge la concluzia ca acestia ar avea o origine celtica peste care s-au suprapus ulterior elemente dacice si apoi romane. Nu abandoneaza preocuparile literare si muzicale. Devine directorul Operei Romane de la Cluj (1933 – 1936), apoi al Teatrului National (1936), este presedinte al „Asociatiei scriitorilor romani din Ardeal”, scrie o serie de nuvele, romane, amintiri, piese de teatru, infiinteaza cu cvartet de muzica de camera si apoi o orchestra filarmonica, organizeaza un cenaclu literar si muzical, colaboreaza la revistele literare ale epocii (Gandul Romanesc, Gandirea, Familia, Lanuri, Revista Fundatiilor Regale, etc). In timpul refugiului Universitatii la Sibiu (1940 – 1944) profesorul Victor Papilian conduce redactia revistei „Luceafarul”. El infiinteaza o orchestra de camera compusa din studenti. Odata cu reintoarcerea la Cluj ea devine orchestra medicilor.
Dotat cu o vasta cultura umanista, cu un umor rafinat si cu o profunda dragoste pentru poporul sau, precum si cu dorinta de a-l lumina (organizeaza turnee in sate cu o formatie dramatica studenteasca), Profesorul Victor Papilian avea o orientare politica de stanga, facea parte din partidul Social-Democrat, refuzand colaborarea cu partidul comunist. Este pensionat fortat in 1947, la 59 de ani, si apoi cunoaste, timp de cativa ani, atrocitatile inchisorilor politice comuniste.
Profesorul Gheorghe Buzoianu a dorit sa se faca medic inca din copilarie, cand l-a pierdut pe tatal sau, medic, mort de tifos exantematic in cursul primului razboi mondial. Face studiile medicale la Facultatea de Medicina din Bucuresti, este extern si intern al spitalelor bucurestene, unde – pe langa chirurgie generala este indeosebi atras de oto-rino-laringologie, dupa stagiul facut in Clinica Prof. Metianu la Spitalul Filantropia. Docent in chirurgie (1931), la terminarea stagiului de secundariat (timp in care a lucrat ca sef de consultatii de oto-rino-laringologie), este chemat la catedra de oto-rino-laringologie a Facultatii de Medicina din Cluj (1934). Infiinteaza „Biblioteca stiintelor oto-rino-laringologice” in care publica volumele „Vocea si Igiena vocala” (1936), „Elemente de Otologie” (1937), „Rinologie” (1938), „Laringologie clinica” (1939), „Le traitement des meningites otiques” (Paris, Editura J.B. Boilliere et Fils 1940), „Patologia faringelui, laringelui si traheei” (Sibiu 1941), „Lectiuni clinice oto-rino-laringologice” (Cluj, 1948). Primele trei volume au fost premiate de Academia Romana.
In prefata la Lectiunile, publicate la Cluj in 1948, isi expune crezul sau profesional dar si pe cel politic, care nu corespundea nicidecum cu cel comunist. In acelasi an, la 47 de ani, in plina efervescenta creatoare, este scos din invatamant si din clinica, facandu-i-se marea favoare de a nu fi intemnitat!
Profesorul Ion Manta si-a facut studiile la Universitatea din Iasi, sectia Chimie, obtinand in 1922 titlul de licentiat in chimie, cu mentiunea „foarte bine”. Functioneaza initial ca profesor de fizico-chimice la Liceul Militar si Scoala Normala din Targu Mures. Intre 1925 – 1927 se specializeaza in Franta, la Nancy, la sfarsitul perioadei sustinandu-si teza de doctorat, calificata cu „tres honorable”. In 1929 devine sef de lucrari la catedra de chimie biologica a Facultatii din Cluj, ajungand in 1937 profesor titular. Devine unul din dascalii de seama ai scolii medicale clujene. In 1948 sufera consecintele reformei comuniste a invatamantului, este inlaturat de la catedra (avea numai 48 de ani) si face cativa ani de inchisoare.
Conferentiarul Zeno Borza, absolvent al Facultatii clujene de Medicina (1926), preparator, asistent, sef de lucrari si apoi conferentiar la Clinica Chirugicala I, a fost obligat in 1948, pe motive politice, sa paraseasca clinica in care s-a format si a evoluat, intorcandu-se la Abrud, unde s-a nascut.
Nici pentru cei care nu au fost inlaturati din invatamantul universitar situatia nu a fost usoara. Au suferit presiunile ideologiei comuniste, formal au fost obligati sa se alinieze doctrinei oficiale, singura admisa, au suferit umilinte si amenintari si au avut permanent deasupra capului riscul indepartarii de la catedra.
Profesorul Ioan Goia, renumit pentru intransigenta sa, supranumit si „omul vertical”, care nu a facut niciodata parte din nici un partid, dar care isi spunea totdeauna deschis parerea, care a a fost fatis impotriva regimului antonescian si a fascismului, a trebuit sa asiste, dupa 1948, la epurarea din clinica, fara avizul sau, a peste 12 din colaboratorii sai apropiati si sa participe la o asa-zisa „sedinta de analiza a muncii” in care s-a tentat inlaturarea sa de la catedra, fiind acuzat gratuit de nationalism, sovinism, de rasism si de lipsa de principialitate pentru ca ar fi pedepsit mai aspru pe membrii de partid (bineinteles ai partidului comunist) si ar fi facut aluzii ironice privitoare la morala proletara si la adresa diferitelor personalitati politice. Nu l-am auzit niciodata folosind apelativul „tovarase”. Se adresa tuturor, medici sau studenti cu „domnule coleg”, iar pentru noi, studentii, era o onoare si un imbold sa ne simtim colegi cu vestitul profesor Ioan Goia.
Profesorul Victor Preda, biolog de formatie neovitalista, a fost si el obligat sa se alature, formal, biologiei materialiste cu pseudosavanti ca Lisenco si Olga Lepesinskaia. Faptul ca alinierea sa era formala este demonstrat de felul in care tinea cursurile de biologie studentilor din primul an de facultate. In plina perioada in care genetica era stigmatizata ca o „stiinta reactionara”, Prof. Victor Preda, cu talentul sau oratoric si didactic, cu claritatea si logica extraordinara a expunerii, prezenta, in cateva ore de curs, toate cercetarile si experientele corifeilor geneticii, de la Mendel la Weissman si Morgan, si apoi, intr-o ora, cu argumentele subrede pe care i le puteau procura afirmatiile asa-zisilor savanti sovietici, le combatea. Cu un pic de discernamant, era clar pentru orice student care il asculta de partea cui erau argumentele convingatoare.
In anul universitar 1955 – 1956, am avut sansa sa ascult lectiile de psihiatrie si de psihologie ale Profesorului Eduard Pamfil. Om de vasta cultura nu numai medicala ci si literara si muzicala, el insusi poet si un stralucit interpret la chitara clasica. Profesorul Pamfil se indeparta frecvent de la explicatiile pavloviste, obligatorii pe atunci, ale fenomenelor psihice. In lectia sa inaugurala, de proaspat venit la Cluj de la Facultatea de Medicina din Timisoara, in prezenta a numerosi profesori si conferentiari clujeni si a studentilor anului IV, Profesorul Eduard Pamfil a avut curajul sa afirme explicit ca „pavlovismul nu poate explica totalitatea fenomenelor psihice”. In 1959, in urma unor cuvinte mai inflacarate de romanism spuse absolventilor facultatii, este arestat,indepartat de la catedra si, dupa cativa ani, in care a fost sef de sectie la un spital de boli psihice din provincie este reintegrat in invatamantul universitar timisorean.
Doctorul Octavian Fodor, viitorul profesor si academician, era ginerele profesorului Hatieganu. In 1948, cand aceasta a fost indepartat din clinica, dr. Fodor a ramas o perioada in clinica, dar a lucrat fara sa fie platit,motivul fiind… faptul ca este ginerele profesorului Hatieganu! Dupa 3 luni a plecat la Timisoara unde a fost incadrat ca sef de lucrari. Revine de la Timisoara in 1953 si, cu ajutorul profesorului Goia, este incadrat la Clinica Medicala ll, de unde dupa doi ani trece la Clinica Medicala lll, unde fusese reintegrat Profesorul Hatieganu.
Doctorul Emil Gherman, elev al scolii medicale clujene, s-a dedicat ortopediei si traumatologiei, devenind elevul preferat al profesorului Fazekas. Sef de lucrari din 1972, devine seful Clinicii de Ortopedie si Traumatologie in 1975. Modest, cultivat, integru, devotat carierei sale de tamaduitor al suferintelor omenesti si de dascal, el fost un adevarat maestru pentru elevii si colaboratorii sai. In pofida multiplelor realizari pe plan profesional si a recunoasterii unanime a valorii sale, dr. Emil Gherman nu a reusit sa urce dincolo de treapta de sef de lucrari din ratiuni de „origine sociala”.
Si exemplele ar putea continua cu multe alte nume din toate centrele universitare ale tarii. S-ar putea adauga numele celor care, in plina ascensiune profesionala, au fost obligati, din motive politice, sa paraseasca clinicile in care ar fi avut un viitor deosebit si care au devenit medici in diferite spitale din provincie, in care au dat dovada intregii lor capacitati. Ar fi de asemenea de pomenit cei care din motive de origine sociala nu au fost primiti la facultatile de medicina pe care doreau sa le urmeze sau cei care, studenti fiind, au fost arestati si/ sau indepartati din universitate pentru diferite motive politice.
Dupa furtuna initiala, dupa indepartarea celor care nu acceptau compromisul si dupa timorarea si amenintarea permanenta a celor ramasi, lucrurile au inceput sa se linisteasca. Treptat, unii din cei alungati au fost primiti in alte centre universitare, iar genetica, datorita evolutiei sale vertiginoase, a fost recunoscuta si repusa, intr-un tarziu, in drepturi, dar niciodata nu au fost recunoscute gravele erori savarsite conform lozincii ca „partidul nu greseste”. Aceasta nu inseamna ca s-a renuntat la teroare, ci doar ca ea era mai mascata, mai putin evidenta. Orice incercare de abatere de la linia oficiala impusa de regimul comunist era brutal sanctionata si delictul de opinie era pedepsit pe baza unei inventate culpe penale. Se pretindea ca in Romania comunista, a ultimilor ani, nu existau detinuti politici! Desi poate usor atenuata, promovarea pe criterii politice, care primau asupra celor profesionale, a ramas pana astazi o mostenire a primilor ani de comunism, la care s-au adaugat apoi interesele materiale, personale sau de grup.
Pentru a incheia, ma voi intoarce la afirmatia initiala: „comunismul a distrus medicina romaneasca si i-a compromis viitorul”. Nadajduiesc ca am reusit sa demonstrez ca inlaturarea celor mai buni dascali si medici, impunerea unei ideologii, a izolarii de lumea medicala occidentala, ca si ingradirea libertatilor si a posibilitatilor de exprimare, au determinat o ramanere in urma, dramatica, a medicinii romanesti. Iar viitorul ei este compromis pentru ca, inca, nimeni nu incearca, sau nu poate, sa creeze tineretului acele conditii de lucru, morale si materiale, care sa-l faca sa fie dornic sa se intoarca in tara, dupa specializarile importante si necesare efectuate in strainatate!
Nota aldine: Am notat cu (…), fragmentul din istoria medicinii romanesti antebelice,
pe care am fost nevoiti sa-l omitem din motive de spatiu
