Toate regimurile comuniste din Europa de Est au fost impuse popoarelor respective prin forta armelor: alcatuindu-se „dupa chipul si asemanarea” celui sovietic si facand din crima „politica de stat”. Nimic legitim, deci, in alcatuirea acestor regimuri: in legile pe care le-au promulgat ori in modul cum le-au aplicat; in ceea ce au demolat si-n ceea ce au construit (blestemul acestor „constructii”, ridicate pe surparea interioara a unui intreg popor, ne urmareste inca); in reprimarea, ca si in „promovarea” oamenilor/valorilor etc.
Nimic legitim, deci, in privilegiile pe care – parveniti la putere si mentinandu-se acolo prin teroare – comunistii si le-au acordat: sfidand binele public, deturnand din rostul lor valoarea personala si meritul social.
Nu vreau sa spun ca liderii comunisti, de toate calibrele, ar fi fost „oameni fara calitati”; ci doar ca – de fapt – ei nu (mai) erau oameni, ci activisti, si ca eventualele lor calitati deveneau „exponentiale”: adica iremediabil pervertite prin faptul ca se exercitau in interiorul sistemului si potrivit (fara-de-) legilor acestuia.
Nu aduc, in sensul celor spuse, exemplul lui Ceausescu. Aduc in discutie pe cel ce ne-a bantuit existenta de cinsprezece ani incoace: „comunistul de omenie” numit Ion Iliescu.
Raul pe care l-a facut Romaniei post-decembriste Ion Iliescu nu este comensurabil decat cu gradul de perfectiune al instruirii sale, ca lider comunist, in „pivnitele Vaticanului” sovietic. De-aceea, nici vinovatia sa nu va putea fi usor dovedita: Iliescu a actionat firesc, teleghidat de interese care-l depasesc („superioare”, in limbaj de partid).
Intr-o lume in rapida schimbare, cum a devenit Europa dupa anul 1989, Iliescu a fost un „apostol al stagnarii”, al mentinerii Romaniei intr-un „post-comunism” care sa permita fostei nomenclaturi nu doar exonerarea de orice culpa, ci si transformarea ei intr-o noua „clasa”; care, sub pretextul privatizarii, sa preia in folos propriu activele statului… Analizate din aceasta perspectiva, toate legile promulgate de Iliescu dovedesc adevarul afirmatiei mele.
Mai mult: caracterul nociv al acestor legi se vadeste in timp… Astfel, se poate afirma – cu deplina indreptatire, din pacate – ca, printr-un lant de cauzalitati stabilite de analiza lucida a efectelor, la originea actualei stari a taranimii noastre, inclusiv la originea catastrofalelor inundatii care au lovit,recent, mai mult de jumatate din judetele tarii, se afla legea funciara (si cele conexe) – nu doar promulgata de etern-zambaretul presedinte, ci alacuita dupa pretioasele-i indicatii. O lege conceputa de comunistul Iliescu anume pentru a compromite ideea de proprietate privata si, desigur, beneficiile pe care o agricultura de-colectivizata le-ar putea aduce.
Incercand a surprinde intr-o exprimare bland-metaforica toata grozavia actiunilor sale, comise ca sef de stat si de partid, pot spune ca Iliescu a fost – pentru Romania – „o piedica in calea uitarii”: comunist prin convingeri, interese si pregatire, el a incercat (si, intr-o prea „buna” masura, a reusit) sa „ne puna talpi” in dorinta noastra de a uita, cat mai repede, cosmarul comunist.
Dupa „straniul interludiu” al prezentei mele (active, ce-i drept) in structurile S.R.I., n-am reusit sa ader la nici o alta structura de putere – desi ofertele n-au lipsit… Cunoscandu-i, insa, din culise pe mai toti protagonistii scenei noastre social-politice, stiindu-le (prea bine, uneori) si reversul medaliei pe care-o arata publicului, mi-am dat seama (nu fara regrete, in cateva imprejurari) ca sunt incapabil sa trisez indeajuns pentru a ma ralia vreunui grup de interese – oricare ar fi acela: tocmai pentru ca asemenea grupuri actioneaza, subteran, peste limitele de partid, peste ideologii sau programe „politice” – singura politica practicata cu adevarat in Romania post-comunista fiind aceea a imbogatirii prin parvenire (a se vedea definitia de mai jos). Iata pricina pentru care n-am parvenit, cum s-ar zice, la nici o „situatie” – exceptand-o pe aceea, fireasca, de pensionar: singura care-mi permite luxul de-a fi eu insumi.
Nu sunt, totusi, omul resentimentelor; dimpotriva, socot ca (tocmai datorita „oblomovismului” meu post-sereist) pot sa privesc legatura structurala dintre comunism si parvenitism cu suficienta detasare pentru a-mi permite si cateva, posibile, „judecati de valoare”.
Dictionarele definesc parvenitul drept persoana care, fara merite deosebite si folosind mijloace neoneste, a ajuns la o buna situatie materiala, sociala sau politica si face caz, in mod ostentativ, de aceasta situatie… Despre indivizii de asemenea factura, G. Duhamel observa: „Nu exista decat doua specii de parveniti: cei care vorbesc mereu despre originile lor si cei care nu vorbesc deloc”.
Referindu-se la propriile origini, comunistii – potrivit moralei lor: una vorbim, alta fumam – au adoptat o dubla atitudine: n-au ratat nici un prilej de a tacea sistematic asupra adevarului, care nu-i „aranja” sub nici o forma, dar si-au promovat cu ostentatie „originile” confectionate pe parcurs; adica pe masura ce, permanentizandu-se la putere, se si inmulteau… Ca in „paradoxul homosexualilor: nu se pot reproduce, dar devin tot mai numerosi”.
Daca, in august '44, „sub steagul partidului” abia gaseai vreo opt sute si ceva de membri (dintre care cel putin jumatate erau, intr-un fel sau altul, informatori ai Sigurantei), la inceputul anilor '60 numarul „ilegalistilor” cu acte „in regula” trecea de cinci mii; incat remarca unuia (ceva mai lucid) dintre ei: „Putini am fost, multi am ramas” spune totul, in aceasta privinta.
Intreaga „istorie a miscarii comuniste si muncitoresti” nu-i decat o insailare ordinara cu pretentii de coerenta: o adunatura de povesti contrafacute, de biografii „romantate”, de siluiri ale adevarului istoric… Veritabili profesionisti in proiecte de trecut (admirabila sintagma!), comunistii au eliminat din istorie serii intregi de evenimente care le denuntau insignifianta in viata social-politica a Romaniei, rolul de agentura a expansionismului bolsevic, si le-au rastalmacit pe celelalte; astfel incat sa dea impresia ca tot ce i-a precedat s-a produs doar pentru a pregati, intr-un fel sau altul, (par)venirea lor la carma tarii.
M-ar amuza, daca n-ar fi tragic, faptul (constatat si de mine, in cateva ocazii) ca, pe masura ce-si fabricau „trecutul de lupta”, comunistii erau tot mai convinsi ca acesta chiar s-a „intamplat”: conform scenariilor propagandei de partid – scenarii in compania carora utopia orwelliana pare, sub multe aspecte, o blanda compunere.
Se confirma, astfel, adevarul unei observatii – la care m-am gandit nu o data, in anii ceausismului – facuta de Adlai Stevenson: „Comunistii au o propaganda atat de puternica, incat ajung sa creada si ei in ea”.
Considerata”opium pentru popor”, religia a fost inlocuita – in sistemul comunist – prin propaganda. Cred, insa, ca sensul observatiei citate n-ar fi complet daca n-am vorbi, in acelasi (con)text, si despre teroare: pe care, bun cunoscator al realitatilor sovietice (prin extensie: comuniste), Stevenson o subintelege.
Toate regimurile politice isi fac propaganda – din necesitati si cu justificari diferind de la caz la caz. Dar justificarile,ca si necesitatea propagandei comuniste,se regasesc in teroare. Indisolubil legate intre ele, si explicandu-se una pe/prin cealalta, propaganda si teroarea sunt cei doi piloni ai portalului prin care se intra in „raiul comunist”. Asa cum amputarea se face sub anestezie, propaganda era chemata sa mascheze si, totodata, sa „explice” teroarea: prin care, eliminand fizic clase/categorii sociale socotite „inamice”, comunistii s-au mentinut la putere si si-au arogat/augmentat privilegiile. In atari conditii, propaganda comunista este – necesarmente – echivalata cu minciuna. Beneficiind, astfel, de avantaje multiple, la care nu-i indreptatea nici valoarea personala, nici meritul social, comunistii au instituit o „politica” menita doar a perverti in folos propriu binele public. Botezata, demagogic, „dictatura proletariatului”, aceasta politica a facut din muncitorime – ca si din „aliatul” ei: taranimea – masa de manevra (supusa tuturor privatiunilor, ca si unor nefaste experimente sociale) si o grotesca „cutie de rezonanta” pentru amplificarea personalitatii pigmee a celor care, gratie „centralismului democratic”, parveneau in varful piramidei (vezi „guvernarea prin cuvantari” practicata de Ceausescu).
Practicieni ai parvenirii, dominati de „constiinta” impunitatii (caci sistemul nu-i pedepsea pentru abuzuri, ci le sanctiona doar derapajele ideologice: de unde si conformismul lor obedient), comunistii au trecut relativ usor „pragul istoric” din decembrie '89 si – repliindu-se cu repeziciune in f.s.n.-uri de toate calibrele – au ajustat la propria personalitate ceea ce trebuia sa fie de-comunizarea Romaniei… Si in aceasta privinta, exemplar mi se pare traseul aceluiasi I. Iliescu. In treacat fie spus: n-as vrea sa se-nteleaga, vreo clipa, ca acest demers (eseistic) l-ar avea „in vizor” pe fostul sef de Stat (cum, de altfel, l-a luat el in vizor pe fostul sau sef – Ceausescu)… Dimpotriva: din pricina necontenitului sau balans intre calitati si defecte (balans interior, dar cu hilare efecte in afara), persoana lui I. Iliescu a ajuns sa-mi fie cumva indiferenta. Iar ceea ce, spre comica-i indignare, i s-a intamplat la ultimele „evenimente” din „viata de partid” ma face sa cred ca a primit, in sfarsit, sutul meritat. Ajunga, deci, o maciuca la un car de oale!
Pe de alta parte, insa, „exemplaritatea” destinului sau post-decembrist nu trebuie trecuta cu vederea: ca sef de Stat si, nu mai putin, ca lider-fondator al celui mai numeros partid de guvernamant, I. Iliescu a fost principala veriga intre „vechiul” si „noul” regim; legatura necesara pentru ca buna parte (dar nu partea cea mai buna) din „clasa” careia ii apartine sa poata trece, fara mari frisoane existentiale, din colivia „de aur” a dictaturii ceausiste in aerul „de jungla” al libertatii (de-a fura) si-al democratiei („dar nu pentru catei”).
Nu-i vorba, bine-nteles, de „clasa muncitoare” – in numele careia Iliescu a dat cu clanta de cand se stie; ci de „clasa” activistilor de partid, carora „nea Ion” le-a fost (si le ramane) exponent… In cazul sau, aceasta valoare exponentiala este exprimata – elocvent, si cu multiple conotatii – de sintagma „sarac, dar cinstit” de care fostul Presedinte a facut atata caz..
Sintagma cu pricina nu-i doar un ieftin paradox: caci conjunctia care, aparent, leaga cele doua adjective schimba, de fapt, planul de referinta – facand adversative doua atribute care ar trebui sa fie consubstantiale. Ea este si o grosolana minciuna propagandistica. Din doua motive.
In primul rand, pentru ca eticheta nu se refera la individul Iliescu, ci la politicianul care – vreme de doua, trei sau patru mandate: chestie de numaratoare! – a ocupat cea mai inalta functie in Stat… Or, mie – cetatean de rand – cinstea Presedintelui ar trebui sa-mi fie mai presus de orice indoiala; scoasa in evidenta, devine superflua si – mai mult – indoielnica. Iar atributul de sarac, (a)lipit Presedintelui si dat mie ca exemplu, nu-mi convine defel: caci eu, iertata fie-mi sinceritatea, ma gandesc c-ar cam fi trebuit sa scap de saracie Ð nu sa-mi fac din ea stindard.
In al doilea rand, mult mai grav decat primul, aceasta sintagma – de ale carei „generoase” conotatii au beneficiat toti oamenii Presedintelui – a servit, celor de sub Iliescu, drept alibi (in ochii electoratului) pentru misculatiuni dintre cele mai profitabile. Iata un exemplu, intre multe altele.
La-nceputul lui '96, pare-mi-se, SRI a inaintat Presedintelui (ca principal destinatar al informatiilor speciale) o nota privind afacerea bitterul suedez: adus in tara ca medicament (scutit, deci, de taxe vamale si accize), dar comercializat la pret de bautura alcoolica de lux. Din mica diferenta astfel aranjata, firma importatoare a obtinut, in numai cativa ani, un beneficiu de peste 40 miliarde lei.
Firma respectiva apartinea sotiei prim-ministrului de-atunci (era epoca guvernarii spirtoase, daca mi-e ingaduit) Ð asa ca, galant, Presedintele n-a avut nici o reactie… Drept care, dupa un timp, si cu aprobarea cui trebuia, am remis materialul, spre publicare, unui cotidian central (situat, desigur, intr-o „anumita parte a presei”).
Exemplul de mai sus nu-i, nici pe departe, singurul; dimpotriva, el se inscrie Ð modest, as zice – intr-o lunga serie… Care demonstreaza ca saracul, dar cinstitul nostru ex-presedinte a fost Ð vreme de vreo trei „cincinale” – cheia de bolta a unui sistem care, urmarind exclusiv imbogatirea „clasei” activistilor, a dus la saracirea Romaniei; la stagnarea parcursului ei firesc catre integrarea euro-atlantica; la denaturarea Ð prin golire de sens, prin aruncare in derizoriu Ð a unor notiuni fundamentale: ca libertate, democratie, proprietate privata. Apropo, mai tineti minte „teoria moftului”? Ð pe care, simtindu-se din nou „pe val”, moftangiul a emis-o in toamna lui 2000… Crezusem ca, dupa patru ani de stat in Opozitie, Iliescu s-a mai luminat (la minte si la suflet); mi-am dat, insa, seama ca – de fapt Ð el nu poate fi nici „socialist”, nici „democrat”. El nu poate fi decat irecuperabil.
Poate ca, in termenii gandirii sale pervertite de comunism, Iliescu chiar se crede „sarac si cinstit”: pentru ca, in realitate, pe el nu l-a interesat decat puterea Ð pe care s-o exercite in numele/interesul obscurelor sale obediente moscovite, al tenebroaselor aranjamente din dupa-amiaza lui 22 decembrie '89 si, nu mai putin, al „clasei” sale. De aceea, el poate fi considerat Ð intr-o reprezentare (sa zicem) figurata a situatiei Ð drept proxenetul absolut al curvelor parvenite politic, economic si social: si care, din c.c.-uri si b.o.b.-uri, din „lupta de clasa” si „convingeri comuniste”, au sarit in averi de milioane si milioane de dolari… Averi facute peste noapte, sub cupola „regimului Iliescu”.
Credincios „idealurilor” acestei „clase”, constient de faptul ca democratizarea reala a vietii noastre social-politice l-ar fi scos de mult si definitiv din joc (impreuna cu hoardele-i de acoliti), Iliescu a crezut ca ne poate sili sa intram in „iadul capitalist” prin acelasi portal care ducea, chipurile, spre „raiul comunist”: guvernand Romania prin minciuna si teroare.
Pare fortat ceea ce spun; sau macar exagerat Ð oricum, neconform cu „realitatea” asupra careia a vegheat ranjetul iliescian… O „realitate” in care Ð victime ale perfidei propagande fesenisto-pesediste Ð se regasesc, si astazi, numerosi sustinatori ai lui Iliescu.
Atat de idilica, sub etern-fascinantul zambet, aceasta realitate (repet: incropita propagandistic) este contrazisa, data peste cap si definitiv anulata de-un simplu fapt: atitudinea lui Iliescu privitor la fenomenul „Piata Universitatii” si la contracararea consecintelor acestuia Ð prin mineriada din iunie '90.
„Veniti, dragul meu, avem nevoie de voi!” Ð iata fraza cu care (by phone) Iliescu l-ar fi chemat pe Miron Cozma (plus ortacii) la Bucuresti, in dupa-amiaza/seara zilei de 13, cand a inteles ca situatia o luase cu totul razna, ca anumite aranjamente „decembriste” incepusera a da rateuri, iar sprijinul Armatei intrase in eclipsa, ca se contura un alt „centru de putere” Ð (nota aldine: o teza falsa, care scoate ziua de 13 iunie din legaturile cauzale cu 14-15 iunie; de fapt, 13 iunie a fost menita provocarilor si mistificarilor pentru a justifica aducerea minerilor si violenta rafuiala cu Opozitia. Autoritatile si institutiile statului au controlat tot timpul situatia, inclusiv cand pareau depasite si-si dadeau foc autobuzelor „conform intelegerii cu domnul Presedinte”).
Fraza e apocrifa: n-am vazut nici un document (semnat de Iliescu) care s-o contina, nu detin nici un suport magnetic care sa-i ateste existenta. Ea mi-a fost, insa, relatata/reprodusa – in aceeasi forma – de catre doua persoane diferite, in momente diferite; si, culmea coincidentei, ambele au precizat ca erau de fata in momentul rostirii fatidicelor cuvinte Ð Iliescu fiind „cuprins de frica/panicat”.
Poate ca, totusi, fraza e apocrifa: apartinand „folclorului” politic al zbuciumatului an 1990. O spun, asadar, cum am auzit-o. Dar ea concorda, ca atitudine, cu discursul de multumire adresat de Iliescu minerilor Ð dupa ce „presedintele tuturor romanilor” (de teapa lui) a putut rasufla usurat: convins ca, prin actiunea „ortacilor”, opozitiei i-a fost franta sira spinarii. Macar pentru o vreme.
Caci nu „fenomenul” in sine l-a speriat pe Iliescu, cat (spuneam) consecintele: „Piata Universitatii” incepuse a fi tot mai larg perceputa ca autoritate, fie si numai morala, reprezentativa pentru Romania Ð fapt ce-ar fi dus, implacabil, la anularea lui Iliescu ca „om politic” si, firesc, la cercetarea juridica a rolului sau in aparitia/disparitia „teroristilor”, in eliminarea lui Ceausescu etc.
Daca, avand in subordine Securitatea, Ceausescu si-a permis luxul (suprem, pentru un peltic) de-a guverna Romania prin „cuvantari”, comunistul „de omenie” Iliescu a guvernat-o prin batele mineriadelor. La o analiza atenta a parcursului sau post-decembrist, se va vedea limpede ca principalele „acte politice” ale fostului presedinte nu sunt cele cu care obisnuia sa se laude in fata Occidentului (si pe care le-a faptuit de nevoie), ci tocmai aceste „rafuieli stradale” cu Opozitia: prin intermediul „batalioanelor de asalt” (asa-zis) mineresti. Caci principalul beneficiar al mineriadelor n-a fost nici „reforma”, nici „integrarea” (dimpotriva!), ci stimabilul, onorabilul Iliescu.
Complicitatile sunt, insa, conexe si multiple: oameni din Politie si Procuratura, din Armata si servicii secrete, din anumite ministere ori segmente mass media au clocit, de fiecare data, oul de sarpe. De-aceea, si raspunderea ce-i revine lui Iliescu este una difuza – pentru care, cum spuneam, va fi greu de judecat: desi (ca principal beneficiar, sub raport politic) toate probele indirecte pe el il arata cu degetul ca fiind cheia de bolta a sistemului care, saracind Romania si tergiversandu-i parcursul de normalizare, a facut posibila imbogatirea fostilor activisti.
Mi-aduc aminte ca, tanar diplomat fiind, in 1967 am propus conducerii M.A.E. un plan de recuperare si capacitare a emigratiei romanesti Ð plan bine sustinut prin argumente luate din politica externa a Ungariei si Poloniei anilor '60. Pe scurt, era vorba de infiintarea unui institut cultural (numit „Eminescu”, dupa modelul Institutului Goethe) care, intr-o prima faza, sa tipareasca biblii si abecedare, sa pregateasca preoti si invatatori pentru comunitatile de romani stabiliti in strainatate. Planul a primit toate aprobarile ierarhice (pana la nivel de ministru adjunct coordonator, inclusiv) Ð cand, dupa vreo trei saptamani, ma trezesc chemat si facut cu ou si cu otet de catre George Macovescu (pe atunci, prim-adjunct al ministrului) pe motiv ca n-am „orientare politica” deoarece nu inteleg ca orice roman care „a ales” sa traiasca in alta tara decat Romania este „un dusman al statului nostru socialist”. In naivitatea mea, consideram (si consider, inca) ca un stat constient de menirea sa (care nu poate fi alta decat realizarea/asigurarea binelui public) nu-si poate permite sa piarda cu usurinta nici un cetatean. Or, se pare ca aceasta paguboasa usurinta e, la noi, „politica de stat”: atat in Romania lui Ceausescu, care a demonizat si-a divizat emigratia (prin propaganda interna si externa, ca si prin „actiuni speciale”, de politie politica, ale Securitatii), cat si in Romania „guvernata” de Iliescu. Guvernata, cum spuneam, prin mineriade. Adica prin minciuna si teroare Ð fapt ce a dus la instrainarea a mii si mii de romani (dintre cei mai buni): fie prin indiferentism, fie prin emigrare.
Dupa cum straini de guvernarea Iliescu sunt si miile de tarani care, an de an (cu exceptia celor secetosi), sufera de pe urma inundatiilor: defrisarea haotica (si, in fond, ilegala) a padurilor, operata de „clasa” imbogatitilor lui Iliescu, si sistarea lucrarilor de hidroamelioratii (hotarata de „specialistul in ape”) reprezinta – si separat, si impreuna – „realizari” ale „politicii” lui Iliescu… Macar pentru acestea, „specialistul” (in ape de ploaie) ar trebui sa plateasca.
Dumnezeu nu bate cu bata, se spune… Semnele, insa, incep sa se-arate. „Bunicuta” si-a format „nepoteii” dupa propriu-i calapod (uitand ca vorba romanului, capra sare masa, iada sara casa); ei bine, tocmai acesti nepotei l-au debarcat din fruntea partidului care i-a clocit… Iar acum, lui Iliescu au inceput sa-i scartie si balamalele! Boala activistului trecut pe tusa: v-aduceti aminte cum, in primavara lui '90, toti „zmeii” din fostul Comitet Politic Executiv s-au trezit, dintr-o data, bolnavi?
Poate ca o mea culpa, din parte-i, ar fi Ð pentru Iliescu Ð un prim pas pe drumul Damascului. Drum al intalnirii Ð nu cu Dumnezeu, ca pentru Saul din Tars; ci, pur si simplu, cu propria-i constiinta. Daca o are. Ca bun crestin, consider ca orice suflet (cazut) poate fi (re)adus la lumina.
Ca vechi cinefil, cred ca, in cazul pacientului Iliescu, tratamentul adecvat e cel din Portocala mecanica: sa i se arate zilnic filmul mineriadei din '90 si, la fiecare bata/ranga aplicata de mineri bucurestenilor, sa-i fie stimulata, mecanic, glanda lacrimala: poate ca, in felul acesta, va invata si el ce inseamna compasiunea. Macar atat.
Nota: Acest articol a fost predat redactiei la mijlocul lunii mai.
