Pe autostrada, imediat cum iesi din Bucuresti, pe dreapta, lasi in urma un cimitir privat, ortodox, al sfintilor Mihail si Gavril, dupa cum scrie pe firma de deasupra portii – un tarc dreptunghiular trasat milimetric de gardul de beton, cu alura occidentala, cochet-curat-civilizat, gazon si alei drepte, monumente funerare si cruci stas, iar pe gardul varuit alb, cu litere negre de un stat de om, vizibile din avion si poate si din satelit, adresa de mail: WWW.CIMITIR.RO Tot pe dreapta, cum intri in Mioveni, te intampina sub un deal inverzit alt tarc imprejmuit cu gard de beton, nevaruit insa, de culoarea cimentului crud si cu foisoare de supraveghere in colturi; nu se vede firma si nici adresa de email si dintre dormitoarele cu aspect de hangare sau hale de fabrica se inalta si domina turlele unei biserici. Aici e o puscarie: Penitenciarul Colibasi.
Cimitirul si puscaria
Astfel de detalii aproape morbide iti cer sa zabovesti asupra lor, poate unde ele par sa se integreze de la sine in peisaj, dandu-i nota dominanta, starea de spirit a unor locuri aflate sub apasarea unor vremuri. Doua capete ale unui drum dus-intors: Bucuresti-Mioveni via Pitesti… Cimitirul si puscaria, dincolo de ele oraselul de vis care este Mioveniul, cu Uzina de Automobile si Institutul de Cercetari Nucleare, materializand un “vis de aur” al omenirii dintr-o “epoca de aur”, cum s-a spus si chiar s-a infaptuit: din planul de sistematizare a satelor si stergerea granitelor dintre sat si oras, a aparut un vast cartier de circa o suta cincizeci de blocuri cu patru etaje, ridicate pe locul unui sat demolat – un model perfect de locatie concentrationara conceputa pentru cele vreo 20.000 de suflete de salariati cati o fi avut in vremea aceea Uzina Dacia. Toata valea soselei de 17 kilometri ce leaga Pitestiul de Mioveni ar fi urmat sa fie ornata cu salbe de astfel de blocuri, in eventualitatea ca Ceausescu ar fi dus-o pana spre anul 2000 incolo. N-a fost sa fie insa, inclin sa cred ca, spre regretul tardiv al majoritatii electorale a locuitorilor zonei, in pofida blestemelor grele pe care le-ar fi lasat in urma sistematizatii carora li s-au daramat casele si li s-au luat pamanturile ca sa se faca blocuri pe ele. Se spune ca atmosfera ar fi infestata de entitati malefice incropite din acele blesteme, care si azi pun la cale nenorociri: saracie, boli, accidente de tot felul, crime, sinucideri. Mioveniul nu duce lipsa de asa ceva, ca orice asezare a Romaniei postdecembriste care se respecta. Anul trecut, prin primavara, intr-un rastimp de 24 de ore in oras s-au petrecut trei sinucideri care au ocupat primele pagini ale ziarelor judetene, dimpreuna cu declaratiile autoritatilor locale cum ca se confrunta cu un soi de epidemie de sinucideri, dat fiind ca-n saptamanile trecute se mai inregistrasera niste evenimente de acest gen. Viceprimarul declara chiar ca se vor intreprinde cercetari pentru elucidarea cauzelor.
Pe unii dintre sinucigasii aceia i-oi fi stiut din vedere. Unul mi-a fost chiar vecin. Statea la etajul trei. L-am vizualizat abia dupa aceea. Avea in jur de treizeci de ani, subtirel-brunetel-frumusel si mi-l amintesc mai ales reparandu-si Dacia ceasuri in sir in parcarea din fata blocului, de unde s-ar putea deduce influenta nefasta asupra tonusului psihic a acestei indeletniciri cu un pronuntat specific national; oriunde in Romania ai sa vezi oameni mesterind la masini in fata blocurilor, pe langa cei care fac gratare sau joaca table. Baiatul asta, totusi, o fi avut o situatie cat de cat speciala, daca i-a dat mana sa se spanzure. Niste certuri cu nevasta-sa, pe fondul unei sensibilitati exacerbate, care-l indemna in unele nopti sa coboare cu asternuturile in brate in subsolul blocului, unde avea amenajata un fel de magazie pentru muraturi pe care o folosea si ca un ultim refugiu. Locuiesc la parter si se intampla ca dorm intr-o camera aflata chiar deasupra acelei magazii; il auzeam tusind si oftand pana sa-l ia somnul; prin aerisirea de la baie se insinua mirosul fumului de tigara; fuma probabil tigara de la tigara… Vecinii spun ca i s-ar fi tras de la certurile cu nevasta-sa, care il gonea cu asternuturile-n brate din casa ei; ma rog, destui trec prin incercari mai grele, destui n-au nici casa si nici nevasta, ca sa nu mai spun de masina care s-o repare in fata blocului. Unde mai pui ca omul a fost extrem de hotarat. Intr-o prima faza si-a facut un streang dintr-un capatai de cablu de sudura, cam debil, de vreme ce s-a rupt sub greutatea trupului. A folosit apoi o bucata din cablul antenei de televizor, ca sa-si duca la bun sfarsit lucrarea. Intorcandu-se seara de la schimbul doi, nevasta-sa l-a gasit in genunchi, cu latul de gat, de unde se poate deduce ca a mai dat odata gres, facandu-si un streang prea lung si oferindu-i-se astfel inca o sansa pentru a se razgandi. Dar in loc sa intinda picioarele, ca sa se salveze, el le-a strans, inlesnind astfel strangularea… De unde atata incrancenare? Pe langa ce o fi vrut sa-i dovedeasca nevestei, fara indoiala ca motivatia ii era sustinuta de raul care pluteste in aer sub forma entitatilor malefice nascute din blestemele incrucisate ale vremurilor.
Genocidul cainilor
Epidemie de sinucideri. Intamplari dintr-un orasel de vis, in care unii au fost evacuati din apartamente pentru neplata datoriilor la intretinere si se spune ca astfel de manevre au inlesnit scoaterea la vanzare cu sume sub pretul pietei a apartamentelor cu pricina, in schimbul unor spagi de mii de euro care ar fi intrat in buzunarul unor consilieri locali, ceea ce este perfect plauzibil si-n ton cu vremurile. Asta in vreme ce altii ramasesera fara slujbe si traiau de azi pe maine intr-o saracie lucie ce-i ducea la disperare, constrangandu-i sa faca nefacute de tot felul; intre timp ei s-or fi hranit cu nostalgia acelui vis de aur al omenirii din care i-a desteptat revolutia sau revolta populara sau lovitura de stat sau ce o fi fost. Pai daca Ceausescu ar fi ajuns barem pana-n pragul mileniului de buna seama ca s-ar fi triplat numarul blocurilor din Mioveni, iar oraselul de vis s-ar fi alungit spre sud ca sa se alipeasca Pitestiului, desavarsind astfel vastul plan al sistematizarii. Atunci nimeni n-ar mai fi fost evacuat din apartament, iar un apartament n-ar mai fi costat cat salariul mediu pe economie pe mai multe vieti. åstia nu si-ar mai fi facut vile si masini de zeci si sute de mii de euro pe spinarea unui popor de muritori de foame si totodata numarul salariatilor Uzinei ar fi batut spre suta de mii. N-ai mai fi vazut om fara slujba, daca… Daca istoria s-ar face cu daca, dar uite ca nu. In Uzina mai lucreaza vreo 5.000 de oameni, iar numarul lor e in scadere, dar fiindca Ceausescu nu mai e (ole! ole!) Ceausescu a fost acuzat de genocid impotriva poporului roman, pus la zid si impuscat ca un caine. Sa nu ne facem iluzii: pe Ceausescu l-au asasinat niste tovarasi domni si caini, care de fapt au muscat mana care le-a dat sa manance. E bine ca in rastimpuri sa ne amintim fapta lor, ca sa stim cu cine avem de-a face.
Omul e caine, chiar daca nu latra, ne invata un vers genial al unui mare poet, Mircea Dinescu. Versul numea, iata, realitatea acestor vremuri, incropita din faptele celor care si-au dus pana la ultimele consecinte propriul genocid.
Fiindca am pomenit despre oamenii-caini sau domnii-tovarasi-caini, sa povestim o intamplare avandu-i drept protagonisti pe acestia, alaturi de cainii-caini – o intamplare careia i s-ar fi potrivit pe langa versul pomenit mai sus, unul din motourile canalului Animal Planet: Animalele sunt mai bune decat oamenii, la o adica o gaselnita speculativa pretandu-se la interpretari impresioniste. Omul e om si animalul animal, iar amestecul conceptelor si comparatia comporta riscuri insurmontabile. Si totusi cainele, deoarece e unul din cele mai umanizate animale, tinde sa intre intr-o categorie aparte… Sa ne amintim cum pe vremea cand era primar al Capitalei, actualul presedinte al Romaniei si-a facut o imagine si un lobby electoral de toata bafta, ce s-a dovedit mai apoi de o eficienta incredibila, adunand cainii fara stapan de pe strazile Bucurestiului ca sa le gaseasca un rost. Circula pe atunci un termen care mai apoi s-a impus in constiinta colectiva: euthanasiere. Cand toata tevatura asta se afla inca in faza de proiect intens mediatizat, purtandu-se tratative televizate cu asociatiile de protectie a animalelor, cu persoane publice si personalitati de toata isprava iubitoare de animale, ei bine, primarul de atunci al Mioveniului, un tip destoinic si dintr-o bucata pe numele de Vasile Costescu a concretizat dorinta inca vag schitata a primarului viitor presedinte, de a starpi cainii de pe teritoriul comunitar. Fara sa se mai incurce in proiecte de amenajari de adaposturi, in negocieri cu te miri ce vedete scrantite intru iubirea pentru animale acesta a scos pe strazile orasului niste echipe de vanatori. Simplu ca buna ziua: tot ce a putut fi prins in bataia pustilor a fost incarcat in camioane si dus la groapa de gunoi a orasului.
Inchipuiti-va numai ce spectacol horror de zile mari cu urmariri din viteza camionului si pande cu pusca in dosul zidurilor si in scarile blocurilor unde se refugiau sarmanii caini, cu chelalaituri jalnice si caini raniti tarandu-se in doua picioare ca sa scape din bataia pustilor… Nu stiu cum mi-ar fi picat acest genocid al cainilor. Dumnezeu a vrut sa nu fiu de fata. Lipsisem din oras la vremea aceea. Ce stiu, stiu din auzite si mai cu seama de la o vecina mare iubitoare de caini, de la care am mai retinut ca a vrut sa impiedice masacrul incercand sa-l induioseze pe unul din vanatori, sa-l aduca pe calea cea buna… Acesta i-a spus ca a primit ordin de la primar; daca ar fi primit ordin s-o impuste si pe ea, n-ar fi stat pe ganduri. El nu-i decat un angajat care executa ordinele si interesul lui e sa-si pastreze slujba si salariul, pentru care nu se da in laturi de la nimic, nici de la omorat caini…
Reintoarcerea in catacombe
Multe dintre realizarile oraselului nostru de vis, ivit din visul de aur al omenirii si-n apogeul manos al unei epoci numite de aur, dupa cum am mai spus si n-as osteni repetand, multe dintre aceste realizari, asadar, se leaga de numele lui Vasile Costescu. Inginer la viata lui, sef de sectie la Uzina de Automobile si lider sindical, domnia sa a facut o frumoasa cariera in primaria Mioveniului. A condus orasul nu mai putin de zece ani si de buna seama ca l-ar mai fi condus inca pe atat, daca Dumnezeu s-ar fi indurat sa-l tina in viata. Localnicii l-au iubit si l-au sustinut pret de aproape trei mandate, nu doar pentru felul cum s-a priceput sa rezolve la un moment dat problema cainilor comunitari. Oricum, sigur e ca vecina care mi-a povestit despre vanatoarea de caini organizata pe strazile Mioveniului face parte, desigur, dintr-un segment electoral minoritar. Ca si mine de altfel, iar la vremea aceea nu ma stabilisem inca definitiv in oraselul nostru, despre care nu stiam mare lucru in afara de cainii impuscati pe strazi din ordinul primariei.
Macar ca, mai apoi, relatiile dintre caini si oameni s-au mai indulcit, in virtutea normelor impuse de UE, cu amenajari de adaposturi, alocarea unor fonduri pentru ingrijire si protectie prin implicarea unor fundatii de profil din Occident si promulgarea unor legi care pedepsesc agresiunile de orice fel impotriva cainilor, e bine sa ne amintim si sa consemnam ca, intr-o epoca anume, pe la sfarsitul mileniului, in problema cainilor comunitari ex-primarul Mioveniului l-a surclasat pe ex-primarul Bucurestiului, actual presedinte al Romaniei. E un detaliu extrem de sugestiv si semnificativ, din care se poate, la o adica, vedea cu ce fel de cheltuiala se tine obrazul subtire al unei imagini electorale eficiente. Ca sa ajunga ce a ajuns, actualul presedinte al Romaniei a luat-o de jos, de la caini, si mai precis de la starpirea lor, actiune care i-a inspirat, desigur, altele precum taxele pe viciu ori pe sosele, care la un moment dat chiar s-au personalizat – vezi taxa Basescu – iar mai apoi impozitul unic, pe langa operatiuni ciudate, precum rapiri de ziaristi in conflicte internationale combinate cu salvari spectaculoase datorate presedintelui, lupta anticoruptie pe viata si pe moarte fara ani grei de ocna si fara confiscari de averi, deconspirare a Securitatii facuta pe sarite, cu voie de la Securitate etc….
Si pentru ca tot ne duce mintea la o apropiere intre cele doua institutii, primaria si presedintia, sa amintim ca tot din vremea domniei lui Costescu dateaza cladirea actualului sediu al primariei – un soi de replica a Casei Poporului, reproducand in mic linia arhitecturala patratoasa, de cazemata, a bastionului ceausismului tarziu. Centrul Mioveniului, cu primaria si Casa de Cultura, aminteste altminteri de Centrul Civic bucurestean, cum a fost el visat si infaptuit aproape integral de Ceausescu, intru vesnica lui pomenire. Nu doar Bucurestiul anilor ‘80, ridicat pe locurile Bucurestiului interbelic demolat, a fost conceput pas cu pas, milimetric, in spiritul acelui cizmar semidoct de geniu, care a dat directie Romaniei vreme de un sfert de veac, ci si alte mii de asezari cu alura de ghetouri compuse din blocuri din placi de prefabricate, ridicate pe locul unor sate daramate. Tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, vorba poetului, totul fiinteaza in acelasi spirit, asa incat e bine venita o paralela nu doar pe verticala, intre institutiile primariei si presedintiei, ci si pe orizontala, intre provincie si capitala. Iata, bunaoara, acea Catedrala a Neamului, ce n-ar mai fi avut mult pana sa apara in Parcul Libertatii pentru a disloca sume enorme din buget intru prosperitatea celor pe care i-a dus capul la astfel de aberatii megalomane, chiar exista la scara sensibil redusa, sub forma unei Catedrale Ortodoxe din centrul Mioveniului, aflata in constructie, in faza de santier inca de pe vremea primului mandat al defunctului primar. Finalizarea constructiei se amana de vreo sapte ani, si totusi cladirea functioneaza ca biserica, cu slujbe tinute in subsolul vast care aduce cu un soi de buncar ori adapost antiaerian tencuit sumar, cu pereti de culoarea cimentului crud hasurat cu mistria, dar amenajat cu banci si altar, tablouri cu icoane, statie de amplificare cu boxe si chiar si calorifere si centrala termica pentru vreme de iarna. O improvizatie de durata asadar, in ton cu vremurile, daca iei seama la usile de termopan prin care se patrunde in lacasul sfant, care ar avea tot ce-i trebuie, in afara de lumina zilei patrunzand prin vitralii eventual – lumina din lumina de la Dumnezeu. In lumina neonului si-n raceala betonului asadar, ascultand slujba, enoriasul n-are decat sa mediteze la vremurile ce vin, traind pe viu viziunea unei reintoarceri in catacombe.
