Probabil, tendinta in istoriografia moderna este de a demitiza. Demitizarea, care in lume se petrece de ani buni, dar in limite rezonabile, la noi, unde miturile in istoria tarii atinsesera proportii de nebanuit, se practica la fel de fara margini.
Deodata, manualele de istorie il transforma pe Mihai Viteazul dintr-un prim campion al unirii neamului romanesc intr-un boiernas rapace, dornic de a cuceri pamanturi ce nu-i apartin, iar pe Stefan cel Mare, recent declarat si cel Sfant, intr-un afemeiat incorigibil.
Mai incoace de noi, mitul „revolutiei romane” din decembrie 1989 a fost, an de an, putin cate putin, zdruncinat. De aici si pana la demitizarea celor pe care, in urma cu 16 ani, ii mai numeam „eroii revolutiei” nu a mai ramas decat un singur pas.
In anii '93-'94 si mai tarziu, Ilie Ilascu si camarazii lui, detinuti in puscariile de la Tiraspol, erau numiti si ei eroi. Intre timp, in mai 2001, cel care fusese condamnat la moarte de separatistii transnistreni a fost, printr-un miracol, eliberat. A devenit senator al Romaniei. Si tot mirajul s-a risipit. A devenit un om ca toti ceilalti. Ba chiar cu tot felul de pacate, ar spune unii: ca a intrat in PRM, ca a fost in stare sa produca un accident rutier. Si nu numai.
De fapt, nici el insusi nu s-a considerat niciodata un erou, un erou national. „Pur si simplu, mi-am aparat patria, spunea Ilascu intr-un interviu. Cand a inceput lupta de eliberare nationala, la inceputul anilor '90, m-am inclus si eu cu trup si suflet. In ceea ce priveste activitatea in timpul razboiului din Transnistria, pot sa va spun doar atat: am ramas acolo sa-mi fac datoria, desi am avut ocazia si puteam sa ma refugiez, cum au facut-o altii”.
Ne amintim, totusi, o mai veche imagine a lui Ilie Ilascu si a tovarasilor sai de detentie. Era pe vremea procesului pus la cale de autoritatile separatiste de la Tiraspol. Autoritatile tiraspolene au dorit sa faca spectacol din procesul grupului Ilascu. Ca atare, au ales, ca loc de desfasurare, sala incapatoare a Palatului de Cultura si Tehnica a uzinelor „Kirov”, producatoare – intre altele – si a binestiutelor „Kalasnikov”-uri!…
De fiecare data cand avea loc o noua „reprezentatie”, strazile erau blocate de echipaje ale militiei, intrarea in sala se putea face doar depasind controlul – pentru jurnalisti, chiar corporal si cu instrumente de detectie – pe zi ce trece mai riguros, al membrilor batalionului „Dnestr”, dublat de militia locala, cu tot armamentul din dotare, de la pumnale si bastoane de cauciuc pana la pistoale si pistoale-mitraliera. Din randurile lor, erau si strajile cu talie de baschetbalisti si alura de luptatori, care vegheau cu ochi vigilenti sa nu care cumva sa se petreaca ceva… in sala.
De regula, publicul nu a dat de furca cerberilor. Toata lumea astepta linistita, chiar apatica, scurgerea timpului si a procesului. Toata lumea, cu exceptia unui grup compact asezat pe centrul salii, 2-3 barbati si restul, pana la 15, femei constituiau echipa de soc. De acolo se auzeau replicile la adresa inculpatilor. Replicile, de fapt, tipetele isterice „Fascisti romani, pe toti v-as omori!” sau „Impuscati-i!” erau temperate mult prea sporadic si cu semnificativa discretie de presedintele completului, judecatoarea Olga Ivanova. Cat despre militarii batalionului „Dnestr”, ei nu pareau a fi deranjati prea tare. Ce-i interesa era sa nu se apropie prea mult de scena ziaristii straini.
Caci pe scena se juca o piesa. Dupa un scenariu care nu era scris nici de judecatoarea Olga Ivanova, nici de procurorul Nina Averina. Intr-o parte a scenei, cusca cu gratii, in spatele carora erau cei din „grupul Ilascu”. Cinci dintre ei, cu stegulete tricolore in maini.
Printre actorii adusi in scena de regizor a fost si un translator oficial. Cel indrituit cu o astfel de calitate era Feodor Stepanovici Bobeiko. Grefiera i-a citit cateva date personale: de nationalitate moldovean, doctor in filosofie, profesor la Universitatea din Tiraspol, unde preda cursuri in „limba moldoveneasca”.
Imediat, Ilie Ilascu a intervenit si a cerut judecatoarei Ivanova sa-l intrebe pe profesorul Bobeiko daca in afara „limbii moldovenesti” stie si limba romana. „Deoarece eu vorbesc romaneste si as vrea sa stiu daca poate traduce!” – a adaugat ironic Ilascu. Ulterior, s-a dovedit ca translatorul oficial se descurca mult mai bine in limba rusa. Atunci cand inculpatii au incercat sa faca declaratii in limba lor materna, Bobeiko acuza fie dificultati auditive, fie imposibilitatea de a depasi un numar de cel mult 20-30 de cuvinte romanesti (sau moldovenesti?!). Aceasta a fost atmosfera in care erau detinuti Ilascu si tovarasii sai. Se poate spune ca faceau lucruri iesite din comun, ca erau, deci, eroi?
O alta secventa. Cu toate restrictiile in ce priveste corespondenta, inculpatii (declarati astfel chiar inainte de proces) au putut strecura cateva misive prin intermediul unor vizitatori. Spicuim dintr-o scrisoare din 10 decembrie 1992 a lui Ilie Ilascu, adresata presei din Republica Moldova: „In a 24-a zi de greva a foamei, mi-au permis o intalnire de 30 de minute, intre patru ochi, cu avocatul meu, Ion Vozian. In aceeasi zi, mi-au permis, sub supraveghere stricta, o intrevedere cu sotia mea. Partial, mi-a fost indeplinit un punct din revendicarile mele, privitor la plimbare. Au inceput sa ma scoata zilnic la o plimbare de 10-15 minute, dar nu in aer liber, ci in closetul comun al inchisorii. (…) In toate procesele-verbale ale interogatoriului meu am scris o singura fraza: „Sunt cetatean al Republicii Moldova”. Voi raspunde numai la intrebarile organelor constitutionale ale Republicii Moldova. Nu recunosc asa-zisa RMN (n.n. – republica moldoveneasca nistreana) si structurile ei, create in mod ilegal. Nu eu, ci voi sunteti criminali de stat, si locul vostru este pe banca acuzatilor, si nu in postura de judecatori. De la Guvernul Moldovei nu mai astept nici un ajutor in privinta eliberarii. Guvernul nu va face acest lucru niciodata, pentru ca eu sunt membru al Frontului Popular Crestin-Democrat si, deci, in ochii lor, sunt mai periculos decat separatistii. Ramai cu bine, popor roman. Eu te iubesc!”
In martie '92, a inceput razboiul cu matuska Rusia
Pana a ajunge, insa, la Ilascu si ai sai, la procesul lor de la Tiraspol, trebuie sa reamintim circumstantele acelor ani. URSS-ul traia, dupa '85-'86, in epoca perestroikai si glasnostiului noului sau sef suprem de partid si de stat, Mihail Sergheevici Gorbaciov. Nu era altceva decat o incercare disperata de a salva imperiul comunist sovietic de la pieire, de la iminenta sa destramare. Pe atunci, au inceput sa fie infiintate, in toate republicile unionale, si Fronturile Populare. Erau sinteze ale miscarilor de eliberare nationala din imensa „inchisoare a popoarelor”. Ulterior, s-a spus ca fronturile acestea s-au infiintat cu voie de la… KGB. Cert este ca Fronturile Populare cam din toata Uniunea Sovietica au fost puternic infiltrate cu agenti ai KGB. Dar tot atat de cert este ca in aceste viitoare partide nationale, atat de eterogene in compozitia lor, intrasera foarte multi oameni de buna-credinta din Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Moldova.
Aripa dura (Lukianov, Rijkov, Ianaev, Kriucikov) de la Kremlin nu admitea destramarea Uniunii Sovietice. Prima lovitura au dat-o in Alma Ata, apoi la Tbilisi. A venit etapa a doua, dupa 1990. N-au mai putut controla alegerile din Lituania, unde venise la putere Landsbergis, in Estonia, unde era prim-ministru Saavisar, foarte reformator, sau la Chisinau, unde noul prim-ministru frontist Mircea Druc dorea relatii cu Romania si era un apropiat al lui Gavril Popov, al lui Eltin si Silaev, care subminau Kremlinul unional. Druc cerea confederatie in imperiu (nu stia ca se va putea destrama imperiul). Gorbaciov intervenea ironic: „Moldovenii nu doresc nici comunitate, nici concubinaj”.
S-a trecut la etapa a doua, o metoda mult mai rafinata de dezmembrare din interior. Au organizat miscarea comunitatilor rusesti. „Nu vreti sa ramaneti in Uniunea Sovietica? Veti avea trei republici in loc de una!” spunea Lukianov.
A deranjat, mai intai, decizia din 31 august 1989 a Sovietului Suprem al RSS Moldovenesti, care proclama limba moldoveneasca (romana) ca limba de stat si legifereaza revenirea la grafia latina. Apoi, intre 25 februarie si 10 martie 1990, au loc primele alegeri libere in Sovietul Suprem al Moldovei Sovietice. A mai urmat si hotararea din 27 aprilie 1990, prin care drapelul de stat devine tricolorul rosu-galben si albastru. In sfarsit, la 23 mai 1991, RSS Moldoveneasca devine Republica Moldova.
Reactia nu a intarziat sa apara. Din august 1989, in toate intreprinderile complexului militar-industrial, de subordonare unionala, se infiinteaza un fel de soviete muncitoresti Ð consiliile unificate ale colectivelor de munca (OSTK), prin care se incearca franarea reformelor democratice si revenirea la limba romana. OSTK reactioneaza cu maxima violenta impotriva grafiei latine, antrenand populatia rusofona intr-un sir de greve si manifestatii impotriva folosirii limbii romane si a alfabetului latin, in special in localitatile din stanga Nistrului. O reactie si mai dura se inregistreaza impotriva tricolorului. Sovietele locale din Tiraspol, Bender, Rabnita „interzic” arborarea tricolorului ca drapel de stat.
Intocmai ca si bolsevicii, care au mimat intotdeauna legalismul, separatistii transnistreni simuleaza organizarea unor referendumuri – la Rabnita (la 3 aprilie 1989), la Bender (la 1 iulie 1990) -, in urma carora „poporul” opteaza pentru crearea unui „teritoriu autonom” in cadrul Moldovei: Republica Sovietica Socialista Autonoma Nistreana.
La 2 septembrie 1990, la Tiraspol are loc un „congres extraordinar al deputatilor” din Transnistria, care proclama „RASS Nistreana”. Sunt organizate formatiuni paramilitare, care se inarmeaza din arsenalele Armatei a 14-a.
In vederea lichidarii organelor legale ale puterii de stat, fortele separatiste din stanga Nistrului trec deschis la actiuni de violenta impotriva acestora. La 2 noiembrie 1990, la Dubasari, sunt ocupate sediile judecatoriilor si procuraturii raionale, comitetul executiv raional, apoi si al sectiei de politie. Au fost inregistrate primele victime umane. Separatistii preiau controlul orasului.
Veriga de legatura intre Moscova si Tiraspol o constituiau deputatii grupului „Soiuz” din cadrul Sovietului Suprem al URSS, in frunte cu Iuri Blohin, un apropiat al presedintelui Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Lukianov. In cabinetul lui Lukianov se urzea si se realiza „vointa poporului” din localitatile transnistrene. Informatiile privind evenimentele din Moldova erau prezentate denaturat de Blohin lui Lukianov, ca apoi acesta sa le interpreteze, din unghiul lui de vedere, si sa le prezinte lui Mihail Gorbaciov, presedintele URSS, precum si mass-media. De exemplu, la 21 februarie 1991, in plina pregatire pentru desfasurarea referendumului din 17 martie privind pastrarea URSS, A. Lukianov a avut o convorbire cu M. Gorbaciov despre situatia din Moldova. Gorbaciov i-a cerut lui Lukianov informatii suplimentare privind evenimentele din Transnistria. Acestea au fost furnizate de Iuri Blohin. La 29 aprilie 1991, Gorbaciov si Lukianov au convenit asupra textului proiectului de decret cu privire la masurile pentru normalizarea situatiei din RSSM. Primul care a fost informat de catre Lukianov asupra masurilor preconizate de Moscova a fost acelasi Blohin.
La 10 aprilie 1991, Igor Smirnov si Grigore Maracuta i-au expediat lui Lukianov apelul „Cu privire la necesitatea crearii sistemului unic al organelor de securitate si de drept ale Transnistriei”, in care cei doi cer consimtamantul presedintelui Sovietului Suprem al URSS in vederea lichidarii organelor constitutionale din raioanele de pe malul stang al Nistrului si crearii unor structuri noi, care sa nu fie subordonate Chisinaului. La 14 mai 1991, Iuri Blohin ii transmite lui Lukianov hotararea „Cu privire la participarea RSSM Transnistrene la elaborarea si semnarea Tratatului Unional”. Pe acest document, A. Lukianov a pus rezolutia: „Trebuie elaborata strategia acestei participari, propuse variantele solutionarii acestei probleme”.
In cele din urma, A. Lukianov si alti pucisti (din august 1991), Iuri Blohin si separatistii din Tiraspol au ajuns la concluzia ca, pentru a impiedica iesirea Republicii Moldova din URSS era necesara elaborarea strategiei privind crearea pe teritoriul Moldovei a inca doua formatiuni statale Ð pe malul stang al Nistrului si in regiunea populata de gagauzi, unde, sub conducerea partidului comunist, actiunile fortelor separatiste erau in desfasurare. Aceasta misiune le-a fost incredintata lui Iazov, ministrul Apararii, si lui Pugo, ministrul de Interne al URSS. Peste cateva zile, Marele Cartier General al Armatei Sovietice elabora planul detaliat al crearii celor doua formatiuni statale, care, prin intermediul regiunii militare Odessa, trebuia sa fie realizat imediat.
Si, chiar daca puciul de la Moscova a esuat, chiar daca sustinatorii de la Tiraspol ai lui Ianaev, Lukianov, Pugo, Iazov s.c.l. nu mai puteau avea – in mod normal Ð credit, chiar daca, la 27 august 1991, la Chisinau s-a proclamat independenta fata de Moscova, chiar daca la Kremlin a dobandit puterea efectiva „reformatorul” Boris Eltin, planurile urzite mai inainte s-au realizat intocmai si… la timp.
Chiar in ziua de 1 martie 1992, Moldova este primita in ONU. In aceeasi zi, efective ale Garzii transnistrene si unitati de cazaci ataca postul de politie din Dubasari, ultimul care, in Transnistria, mai era sub controlul Chisinaului. Acest incident marcheaza inceputul razboiului dintre asa-zisa republica nistreana si Republica Moldova. Este un razboi in care Moldova intra fara armata, armata nationala fiind infiintata abia in mai 1992.
De-aici incolo, evenimentele se deruleaza cu repeziciune. La 28 martie 1992, in Moldova este declarata stare exceptionala. Poporul este chemat sa fie gata sa-si apere tara. A doua zi, guvernul de la Chisinau acorda minoritatii rusesti din Transnistria doua zile sa-si depuna armele, dupa care declara inceputul actiunilor ofensive asupra rebelilor.
La 1 aprilie 1992, Moldova trimite grupuri de politisti din Ministerul de Interne in orasul Tighina. Este prima actiune oficiala de razboi intre Moldova si separatistii din Transnistria. Dar Rusia promite sa apere rusii din tarile vecine – la nevoie, cu forta. In ajutorul rusilor din Transnistria apar sute de cazaci inarmati.
Dupa alte cateva zile, la 5 aprilie, vicepresedintele rus Aleksandr Rutkoi soseste la Tiraspol. De-acolo cere independenta regiunii transnistrene. Guvernul de la Chisinau descrie vizita lui Rutkoi ca un grav amestec in treburile interne ale Moldovei. Atunci Rutkoi a declarat: „Suntem la un pas de un razboi civil”.
Seful lui Rutkoi, insusi Boris Eltin, ameninta cu interventia militara. Cetatenii Moldovei inteleg declaratia drept una de razboi a Rusiei.
De la 22 iunie 1992, Rusia intra in razboi cu Moldova! Chisinaul concentreaza noi trupe in jurul orasului Tighina, pregatindu-se sa preia orasul in subordinea sa. Presedintele Mircea Snegur declara in Parlament ca republica este in razboi cu Rusia.
Razboiul a durat 6 luni, din martie pana in octombrie, cand Rusia, Ucraina si Romania, sub cupola OSCE, au constituit echipe de experti pentru solutionarea conflictului. Trupe de mentinere a pacii, formate din soldati rusi, ucraineni si moldoveni, s-au instalat pe Nistru pentru a impiedica ciocnirile armate.
Arestarea
Cei cinci (de fapt, sase) membri ai ceea ce se va numi „grupul Ilascu” au fost arestati la inceputul aceleiasi luni, la 2 iunie 1992.
Dupa cum a povestit, intr-o scrisoare, Ilie Ilascu, arestarea a fost realizata de serviciile secrete ale Armatei a 14-a (GRU, Directia de contraspionaj a armatei), Ministerul Securitatii de Stat al RMN, reprezentat de viceministrul Vladimir Gorbov, Directia de ancheta criminala a Ministerului de Interne al RMN, reprezentata de seful ei, capitanul Viktor Gusan (devenit, ulterior, patronul firmei „Sheriff”, care se pare ca face comert cu petrol cu firme romanesti), procurorul raionului Slobozia, Homitki, si o companie de „spetnaz” (tragatori de elita). Toata aceasta armata i-a inconjurat casa lui Ilascu si l-a prins. Au fost arestati in acea noapte peste 30 de moldoveni din Tiraspol. Chiar in dimineata lui 2 iunie 1992, V. Gorbov i-a declarat lui Ilascu ca ei stiu totul si nu le trebuie marturiile lui, cu ce s-au ocupat de trei luni de zile. I-a si aratat un xerox cu recipisele lui, care erau emise de Ministerul Securitatii Nationale de la Chisinau, cand primea arme si munitie, listele detasamentelor speciale, inclusiv al lui, cu toate semnele si semnaturile (ale ministrului Anatol Plugaru) pe ele. I s-au interceptat si convorbirile telefonice avute cu Chisinaul.
Chiar din primele zile, ancheta a avut loc in localul sediului sectiei KGB din Tiraspol, iar dupa 23 iunie 1992 (dupa ce a inceput efectiv razboiul dintre Moldova si Rusia!), doar in sediul Comenduirii militare a Armatei a 14-a a Federatiei Ruse, comandant fiind col. Mihail Bergman. A fost incarcerat la comenduirea militara a Armatei a 14-a, in celula nr. 4. Pe colonelul M. Bergman il cunostea de mai demult, el fiind cel care l-a mai arestat o data de acasa, cu un pluton de „spetnaz”, in luna iunie 1989, si l-a incarcerat in aceeasi temnita ca in 1992. Atunci a facut-o la indicatia CC al PCM, pentru a-l intimida. Dupa cum se stie, la acea vreme (1989), miscarea de eliberare nationala lua amploare si, in Tiraspol, ca si in toata Basarabia. Dupa cateva zile de greva foamei, atunci a fost eliberat. De data aceea, lucrurile au fost mai complicate.
„Paratrasnetul”
Cei din GRU, dimpreuna cu V. Gorbov si V. Sevsov, i-au propus sa participe de buna voie la o provocare impotriva Romaniei. I s-a explicat si de ce: fiindca se asteptau la o reactie dura, din partea Occidentului, la implicarea directa in lupta cu Moldova a Armatei a 14-a. Iar lui i se „incredinta” un rol de „paratrasnet”.
I s-a dat sa studieze in celula un volum de 420 de foi. Acolo se scria ca el si comandoul lui ar fi fost trimisi din Romania la lupte si actiuni teroriste contra tanarului stat RMN, cu misiunea de a nimici toti rusii, indiferent de sex si varsta. Ar fi fost pregatiti la o baza de langa Brasov. Armamentul si munitiile le primeau nu direct de la statul roman, ci prin… legionarii de la Padova (!?). Totul, pentru ca autoritatile romane sa-si ascunda actiunile. Si, in caz de nereusita, ar fi dat vina pe legionari si s-ar fi spalat pe maini. Luptatorii (cetateni romani), armele si munitiile le primea, adica, prin doua ferestre in hotarul de la Prut; una in regiunea satului Stoianovka (la 10 km sud de oraselul Cantemir) si alta la 10 km amonte de orasul Ungheni (intre satele Medeleni si Smeeni). Catre sfarsitul lunii iunie 1992, organele speciale ar fi adunat (arestat), nu se stie de unde, peste 20 de cetateni romani de sex masculin, cu varste intre 20 si 40 de ani, si i-ar fi incarcerat in celulele 19 si 20. La una din anchete, colonelul V. Gorbov i-a dat o mapa, in care erau cateva foi scrise in romana (si traducerea alaturata in ruseste), o fotografie a unui barbat de vreo 30-35 de ani si un buletin de identitate romanesc, pe numele Vali Panici. I s-a explicat ca el va fi „omul de legatura” la scenariul ce trebuia sa se deruleze. In mapa era angajamentul acestui Panici de a colabora cu serviciile secrete ale RMN, o autobiografie a acestei persoane. In ea se spunea ca este (sau a fost) subofiter in trupele speciale ale armatei romane (subordonate Securitatii), ca a participat la lupte, in timpul revolutiei romane, la Sibiu, de partea lui Ceausescu, apoi a fost trimis la Bucuresti. Dupa executia lui Ceausescu, a fugit in Iugoslavia (fiind cetatean roman, dar sarb, dupa etnie). Apoi, dupa putin timp, s-a reintors. Lucra chelner la un restaurant si, la o cearta, din intamplare, l-a omorat pe socrul sau si a fugit de raspundere, venind in Moldova, pentru a lupta cu moldovenii, pe care, organic, „nu-i suferea nici in Romania”.
Dupa cate a inteles de la V. Gorbov, o parte din romanii arestati aveau sa fie imbracati in uniforma de camuflaj si impuscati, presei aratandu-i-se doar cadavrele si armele de productie romaneasca. Potrivit scenariului, el si „Djordjescu” (pseudonimul care i-a fost dat lui Panici) trebuiau sa povesteasca anchetatorilor si mass-media despre asta. Deci, erau crutati, restul nu.
Ilascu a descoperit ca in acel scenariu erau foarte multe neconcordante cu realitatea. De exemplu, el le platea celor din „comando” o solda de 300 de ruble. Cu acea suma, in luna mai-iunie 1992, procurai doar 2 pachete de tigari. Se vede ca scenariul a fost alcatuit la Moscova cu vreo doi ani in urma (1989-1990). Multe denumiri „moldovenesti”” (romanesti) erau schimonosite. Ceea ce nu o puteau face nici rusii din Moldova.
Simulari de executie
Pana la urma, el a refuzat sa participe la aceasta provocare. Si pe loc au inceput presiunile. Atat fizice, cat si psihologice. Maltratari de tot felul. Patru simulari de executie. Astfel, la 25 iunie 1992, pe la ora 5 dimineata, au intrat vreo cinci, cu masti pe fata, in celula nr. 4 din comenduirea militara a Armatei a 14-a, l-au legat la ochi si i-au pus catusele la maini, pe la spate. A fost scos pe coridor, nu scotea nici unul nici o vorba. Cand l-au scos afara, glasul lui V. Gorbov l-a intrebat daca nu s-a razgandit si doreste, totusi, sa iscaleasca „angajamentul”. A zis „nu”. Atunci el, linistit, i-a spus „te-au scos sa te execute”. Si, intr-adevar, a mers pe jos vreo 30-40 de pasi, l-au lipit de un perete si i s-a citit o sentinta a unui „tribunal militar de camp” al RMN… „pentru acte de terorism sunt condamnat la moarte prin impuscare”. Au dat o comanda plutonului si au tras, trei arme automate, cate o rafala fiecare. Ii tiuiau urechile, iar in nas avea un miros de acetona. Pe urma l-au doborat la pamant si l-au batut cu picioarele, tarandu-l inapoi in celula.
Peste aproximativ o saptamana, pe la ora 16, se deschide celula nr. 4 si intra trei insi, plus unul din „spetnaz”. Un ins in civil, din partea presedintelui RMN, Smirnov, i-a citit un ordin pentru cei care-l pazesc ca „… din surse confidentiale, exista informatia ca se pregateste de catre nationalistii romani o tentativa de a-l elibera pe teroristul Ilascu cu forta armelor”. Li se ordona celor ce il pazeau ca, indata ce se incepe operatiunea eliberarii, sa fie executat pe loc in celula. Si sa se traga si focul de control in cap si unul dintre ei, intr-adevar, a scos pistolul si, fara a introduce cartusul, a apasat pe tragaci, ochindu-l in frunte de la un metru. A rasunat o impuscatura, dar putin altfel decat de obicei rasuna de la un „Makarov”. Au ras si au iesit. Peste o ora, a intrat V. Gorbov si i-a turnat o poveste de groaza despre familia lui: „Apoi, au fost aseara la tine acasa cazacii, tu stii ca ei is nebuni, si si-au batut joc de sotia ta si de fete. Sotia si Tania sunt acum la spital, iara Olga cea mica a disparut. Probabil, cu ei. Asa ca te inteleg si nu te scot astazi la anchetator. Te las sa te linistesti. Noi facem tot posibilul de a o gasi pe Olga, dar intelegi ca e razboi si…” S-a intors si a iesit din celula. Isi iesise din minti. Nu s-a apropiat nimeni de celula fix o saptamana. Ca, intr-o noapte, tarziu, sa apara V. Gorbov cu inca vreo cativa ofiteri. A deschis celula si Gorbov i-a spus ca au gasit-o pe Olguta inecata in Nistru, ca Nina (sotia), cand a aflat, si-a iesit din minti si ca a venit tatal ei si a luat-o la spitalul din Costiujeni (casa de nebuni). Mi-a propus repede sa semnez angajamentul si sa ma duc sa o inmormantez pe Olguta si sa o pastrez macar pe Tatiana. Atunci, eu, pentru prima data, mi-am iesit de pe fix, m-am repezit la el si l-am lovit de a zburat in perete. M-au doborat si m-am batut cu altii pana mi-am pierdut cunostinta. Cand mi-am revenit, eram stropit cu apa si Gorbov racnea la cei care ma pazeau sa ma bata pana dimineata. Gorbov a plecat si „spetnazul” a incetat ca sa ma bata, inchizand celula. Toate aceste crime se savarseau pe teritoriul comenduirii militare a Armatei a 14-a (comandant, astazi marele democrat evreu Mihail Bergman).
A treia oara i s-a organizat o „tentativa de evadare”. Cand a fost scos afara, pe coridor, i s-a ordonat, cu cateva lovituri de paturi de arma in spate, sa iasa in fuga. In prag, i s-a pus o piedica si, fiindca fugea cu mainile dupa cap, a cazut. S-a strigat „EVADARE!” si au inceput a trage rafale din vreo 4-5 arme automate. Se tragea (desigur ca in sus) cu cartuse cu gloante, fiindca unele tuburi goale i-au cazut pe gat si l-au fript si le-a observat ca-s cu gloante adevarate.
A patra oara si ultima a avut loc la 21 iulie 1992 si a fost una din cele mai aproape de una adevarata. Au venit pe la 5 dimineata, nu a observat nici cand au intrat in celula, dormea adanc. L-au apucat cativa cu masti pe fata, inarmati si cu veste antiglont, in uniforma de camuflaj, si l-au intors pe burta jos, la podea. I-au legat mainile mainile la spate cu un curmei si i-au legat ochii. Nu vorbea nimeni. A fost scos afara si s-a suit intr-o masina. A fost dus la groapa de gunoi a orasului, scos din masina si legat de un stalp. I s-a citit din nou sentinta. V. Gorbov l-a intrebat daca semneaza, a zis ca il intreaba pentru ultima oara. I-a raspuns: „Nu”. Si au tras iar din vreo patru arme automate in rafala. Tot asa, in tacere, l-au suit in masina si l-au adus la loc in celula.
Epilog
In iulie 2004, Inalta Curte de la Strasbourg a decis, in unanimitate, sa oblige Republica Moldova si Federatia Rusa sa ia toate masurile necesare pentru a-i elibera si pe ultimii doi detinuti politici ramasi inca in detentie Ð Andrei Ivantoc si Tudor Petrov-Popa. Obligatia a ramas neonorata. De asemenea, Federatia Rusa trebuia, pe baza aceleiasi hotarari a CEDO, sa-i plateasca lui Ilie Ilascu 187.000 euro, ca despagubiri materiale si morale, iar celorlalti trei detinuti – cate 127.000 euro. Imediat dupa pronuntarea sentintei, Ministerul rus de Externe a dat publicitatii un comunicat, prin care facea cunoscut ca Federatia Rusa se va achita de obligatiile de ordin financiar ce i s-au pus in sarcina. In privinta cererii Curtii de a obliga administratia separatista de la Tiraspol de a-i pune in libertate pe Andrei Ivantoc si Tudor Petrov-Popa, oficiali de la Moscova au declarat ca un asemenea demers ar constitui un nedorit… „amestec in treburile interne ale Republicii Moldova” (!?).
Dupa ce expirase termenul de trei luni in care Republica Moldova si Federatia Rusa trebuiau sa plateasca despagubiri materiale si morale in procesul pierdut de ele la CEDO, doar Chisinaul se achitase de datorie, platindu-i lui Ilascu 3000 de euro, iar colegilor lui de detentie – cate 60.000 de euro. De precizat ca Republica Moldova a pierdut 28.000 de euro, din cauza unei declaratii din 2001 a presedintelui comunist Vladimir Voronin, potrivit careia Lesco, Ivantoc si Petrov-Popa vor sta mult timp intemnitati numai si numai din cauza ca Ilascu nu-si retrage cererea de la CEDO. Curtea a calificat declaratia lui Voronin ca fiind exercitare de presiuni asupra reclamantului.
Calendar
Iunie 1992: Ilie Ilascu, Alexandru Lesco, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivantoc, Petru Godiac si Valeriu Garbuz, membri ai „grupului Ilascu”, au fost arestati de organele separatiste de la Tiraspol, sub acuzatia de terorism si instigare la rasturnarea puterii autoproclamate de la Tiraspol.
Octombrie 1993: Dupa un proces simulacru, un tribunal din Tiraspol a pronuntat sentinta de condamnare la moarte, prin impuscare, a lui Ilie Ilascu, si cu inchisoare impotriva celorlalti membri ai grupului: Andrei Ivantoc – 15 ani, Tudor Petrov-Popa – 15 ani, Alexandru Lesco – 12 ani, Valeriu Garbuz – 6 ani, Petru Godiac – 2 ani. Garbuz a fost primul eliberat. Godiac si Lesco au fost eliberati dupa ce le-au expirat condamnarile. Toate condamnarile au fost pronuntate fara drept de recurs.
Ilascu a fost intemnitat la inchisoarea Hlinaia din Grigoriopol, de unde, ulterior, a fost transferat la penitenciarul din Tiraspol.
Ilascu a fost ales deputat, in doua legislaturi consecutive, pe listele electorale ale FPCD (1994-1989) si PFD (1998-2001).
Decembrie 2000: Parlamentul de la Chisinau i-a retras mandatul lui Ilascu, la solicitarea acestuia, dupa ce in alegerile din Romania fusese ales senator de Bacau, din partea PRM.
Mai 2001: Ilie Ilascu a fost eliberat in mod miraculos.
Senator PRM in legislaturile 2000-2004 si 2004-2008.
Ilascu este membru in delegatia Romaniei la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei.
Ilie Ilascu
S-a nascut la 31 iulie 1952, in satul Taxobeni, raionul Falesti. A absolvit Facultatea de Studii Economice a Institutului Agricol din Chisinau, dupa care a fost economist-sef la un colhoz, apoi la Asociatia stiintifica de productie „Dnestr” (in domeniul legumiculturii) din Tiraspol.
S-a manifestat ca membru activ al Frontului Popular Crestin Democrat (FPCD), presedintele sectiei din Tiraspol a partidului.
La 4 martie 1992 a fost mobilizat de Ministerul Securitatii Nationale in razboiul din Transnistria.
Fiind detinut, a fost ales de doua ori deputat in Parlamentul Republicii Moldova, o data pe listele FPCD, alta data pe listele Partidului Fortelor Democratice (PFD).
In septembrie 2000, Ilie Ilascu si sotia sa, Nina, au primit cetatenia romana, dupa care, in octombrie, Ilascu a renuntat la cetatenia Republicii Moldova.
La 5 mai 2001, Ilie Ilascu a fost eliberat din celula nr. 13 a inchisorii de la Tiraspol de catre Securitatea din Tiraspol si adus la Chisinau.
La alegerile din noiembrie 2000, este ales senator PRM de Bacau. Reales in legislatura 2004-2008.
Tudor Petrov-Popa
S-a nascut la 23 februarie 1963, in satul Chistelnita, raionul Telenesti. Este casatorit si are doi copii, un fiu de 12 ani si o fiica de 18 ani. Este muncitor. Condamnat la 15 ani de temnita grea. Este inca in inchisoarea din Tiraspol.
Andrei Ivantoc
S-a nascut la 9 martie 1961, in satul Opaci, raionul Causeni (actualul judes Tighina). Casatorit. Este tot muncitor. Sentinta i-a fixat o condamnare de 15 ani de temnita grea. Se afla inca in inchisoarea de la Tiraspol.
Alexandru Lesco
S-a nascut la 21 februarie 1955, in satul Cosernita, raionul Floresti. Este casatorit. Muncitor. 12 ani de temnita grea i s-au dat prin sentinta „Judecatoriei Supreme” de la Tiraspol. Eliberat la termen. A primit cetatenia romana.
Petru Godiac
S-a nascut la 1 octombrie 1967, in satul Talmaz, raionul Stefan-Voda. Casatorit, doi copii. Sofer. Condamnat la 2 ani de inchisoare, „in regim ordinar”. A fost eliberat.
Valeriu Garbuz
In lotul initial era si Valeriu Garbuz. Dupa proces, el a spus ca a fost obligat sa-i incrimineze pe cei din grupul Ilascu.
Garbuz a fost eliberat la cateva luni de la rostirea sentintei chiar daca fusese condamnat la 6 ani de inchisoare. Se pare ca el fusese un „pion” introdus pe „tabla de sah”, pentru a depune apoi marturie impotriva tovarasilor lui. Ulterior, s-a dovedit ca lucrase ani buni in cadrul Ministerului de Interne, dupa ce absolvise scoli de specialitate la Chisinau si Kiev. Probabil, avea legaturi speciale cu KGB-ul de la Chisinau, ca si cu cel de la Moscova. Dupa eliberare, a disparut. Se banuieste ca ar fi pe undeva prin Ucraina, unde si-ar fi schimbat identitatea, poate si infatisarea. Oricum, nimeni nu mai stie nimic despre el.
