Unul dintre conducătorii exilului românesc a fost mitropolitul Visarion Puiu, renumit prin fervoarea cu care a combătut comunismul.
Una dintre cele mai cunoscute figuri ale exilului românesc din perioada comunistă a fost mitropolitul ortodox Visarion Puiu. Un spirit pătrunzător şi un suflet extraordinar de bun – aşa sună caracterizarea pe care i-au făcut-o cei care l-au cunoscut pe înaltul ierarh în ultimii ani ai vieţii sale. Însă comuniştii au încercat să-l defăimeze. Unii l-au acuzat de fascism, pentru atitudinea sa hotărâtă în combaterea bolşevismului. Alţii l-au acuzat că ar fi fost criminal de război, pentru că a acceptat să păstorească, în anii celui de-al doilea război mondial, populaţia ortodoxă din Transnistria. IPS Visarion Puiu a fost condamnat la moarte în contumacie, iar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a excomunicat, în anii stalinismului. Pedeapsa bisericească i-a fost ridicată, însă, post-mortem, în anul 1990, după prăbuşirea regimului pe care marele mitropolit l-a combătut cu toată puterea.
O biografie exemplară
IPS Visarion Puiu, pe numele său de mirean Victor Puiu, s-a născut în Paşcani, în anul 1879. Încă de tânăr, el a manifestat interes pentru cariera ecleziastică. În anul 1921, el a devenit episcop de Argeş. Preţuit de patriarhul Miron Cristea, în anul 1923, el a fost trimis să-i păstorească pe credincioşii din eparhia ortodoxă de Hotin. În nordul Bucovinei, PS Visarion Puiu trebuia să gestioneze o situaţie complexă din punct de vedere etnic, pentru că, pe lângă credincioşii români, el trebuia să îi păstorească şi pe credincioşii ucrainieni şi rusofoni. PS Visarion Puiu a fost foarte apreciat pentru activitatea sa, astfel că, în anul 1935, el a devenit mitropolitul ortodox român al Bucovinei. În anul 1940, din motive politice, el a fost pensionat forţat, timp de doi ani. În anii celui de-al doilea război mondial, când armata română a eliberat de sub jugul bolşevic şi actualul teritoriu ucrainan dintre Nistru şi Bug, IPS Visarion Puiu a primit şi cârmuirea spirituală a credincioşilor ortodocşi din acest spaţiu. În alegerea sa ca mitropolit al Transnistriei, şef al Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria cu reşedinţa la Odessa, a contat mult şi experienţa acumulată în păstorirea enoriaşilor săi de limba ucraineană, precum şi aprecierea de care se bucura pentru râvna sa pentru credinţă.
Refugiul în Occident
Spre finalul celui de-al doilea război mondial, IPS Visarion Puiu a fost nevoit să-şi părăsească fiii sufleteşti şi să se refugieze în Occident. Din întâmplare, în august 1944, el se afla la Viena, unde participa la hirotonirea unui episcop ortodox pentru Croaţia şi a înţeles că nu se mai poate întoarce în ţară. El ar fi fost una dintre primele personalităţi intrate în vizorul comuniştilor, datorită atitudinii sale profund antibolşevice. În exil, IPS Visarion Puiu a devenit conducătorul spiritual al Eparhiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală, o structură bisericească ce continua să combată ateismul marxist. În ţară, însă, comuniştii i-au regizat un proces, în urma căruia Tribunalul Poporului l-a condamnat la moarte, în anul 1946. Sub presiunea comuniştilor, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a excomunicat în anul 1950. Faptul că această sentinţă canonică a fost pronunţată sub presiunea ateilor a fost recunoscut de către Biserică în anul 1990, când i-a fost anulată pedeapsa, chiar dacă post-mortem. IPS Visarion Puiu a murit în Franţa, în anul 1964.
El se afla în comuniune cu eparhiile ortodoxe anticomuniste întemeiate de est-europenii refugiaţi din calea ciumei roşii. Eparhia sa era dependentă canonic de Sinodul Ortodox Rus din Statele Unite ale Americii, întemeiat de episcopi ţarişti refugiaţi la finalul primului război mondial. IPS Visarion Puiu şi-a păstrat credinţa ortodoxă până la moarte, însă a fost apreciat şi de catolici, faţă de care a manifestat o deschidere deosebită încă din perioada interbelică. De altfel, el a publicat articole de o profundă spiritualitate şi în ziarul „Unirea” al Bisericii Greco-Catolice. Marele prelat şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii într-o adevărată sărăcie apostolică, însă a trăit cu mare bucurie fiecare zi dăruită de Dumnezeu.
