M-am intrebat de multe ori daca Cioran ar fi apreciat ceea ce acum este raspandit pe o scara foarte larga si poarta un nume nu tocmai potrivit, egofictiune. Raspunsul l-am gasit neasteptat de repede, rasfoind una din cartile sale, faimoasa Ispita de-a exista, in care capitolul Dincolo de roman se deschide cu aceste cuvinte nimicitoare: "Pe vremea cand artistul isi mobiliza toate metehnele ca sa produca o opera ce-l ascundea, ideea de-a-si pune viata in vitrina nici nu putea sa-i treaca prin minte. Nu ni-l imaginam pe Dante sau pe Shakespeare notandu-si maruntisurile existentei, cu gandul sa le aduca la cunostinta celorlalti… Poate chiar erau inclinati sa ofere o imagine inselatoare despre ei insisi. Aveau acea pudoare a fortei pe care nevolnicul din ziua de azi n-o mai are. Jurnalele intime si romanele tin de aceeasi aberatie. Ce interes ar putea sa prezinte o viata? Dar niste carti ce se hranesc din alte carti sau niste spirite care se sprijina pe alte spirite?"
Textul, fireste, continua. Ca de obicei, Cioran este excesiv si unele afirmatii ale sale, desi lansate intr-un duh al adevarului, parca incep sa se deformeze singure. Asa cum despre Sfantul Pavel a scris niste lucruri de neacceptat, oricat de frumos erau ambalate, tot asa si aici critica pe care o face maruntelor confesiuni ale unor vieti mediocre, prin extensie ajunge sa puna sub semnul intrebarii orice viata povestita. Ceea ce este iarasi de neacceptat.
In felul acesta marele scriitor desfiinteaza insasi ideea de confesiune, faptul ca orice autor, mai mult sau mai putin talentat, mai mult sau mai putin cultivat, mai mult sau mai putin inspirat, in cartile sale nu are incotro si se confeseaza, adica marturiseste. A critica egofictiunea banala este un lucru absolut normal. Cineva se imbata sau cine stie ce alte prostii mai face, apoi fuge acasa si atat cat il tin balamalele pune pe hartie ce a facut cu o seara inainte. Ce valoare au asemenea pagini, se intreaba Cioran si impreuna cu el toti cei care respecta actul creatiei.
O betie, fara indoiala, nu are nici o importanta. Descrierea ei cu mijloace precare este un esec garantat. Cu toate acestea, sunt betii sau sunt destine de betivi care puse magistral intr-o carte nu mai au nici o legatura cu meschinul viciu guvernat desigur de un demon tot meschin.
Din acest moment incolo egofictiunea inceteaza sa mai fie ceva marunt si nesemnificativ si capata rezonanta universala. Din acest moment incolo, autorul care, cum spune Cioran, se ascunde pe sine, taman atunci, incercand sa se ascunda, ajunge sa se dezvaluie mai pregnant. Este exact ca atunci cand purtam o masca. Aceasta, in loc sa ne acopere chipul, printr-un fel de invocare a abisului aduce la suprafata tot ceea ce ne caracterizeaza in cea mai mare masura. Daimonul din noi insine iese la iveala iar betivul moare. Nu e pana la urma aceasta cea mai buna terapie pentru a-si trata viciul?
