Pe teritoriul actual al Romaniei, oieritul are o traditie multimilenara. Conform specialistilor, indulcirea climei in neolitic, pe aceste meleaguri, a dus la cresterea organizata a animalelor, printre care si a oilor si caprelor. Ovinele valorifica perfect pasunile si fanetele, din care cele mai multe se gasesc in zonele montane si deluroase.
Dupa aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, cresterea oilor si a caprelor ar putea lua amploare, fiindca U.E. nu ne-a impus cote limitative de productie, cum a stabilit pentru laptele de vaca.
In privinta numarului de oi, tara noastra se afla pe locul 5 in Europa. In acelasi timp, in U.E. se cer produse de carne de oaie, indeosebi de miel, dar si de lapte de oaie si de capra. Nu oricine poate creste oi, fiindca trebuie multa experienta, vrednicie si rabdare. Rasplata acestei dificile indeletniciri este insa mare. Cu conditia sa te adaptezi normelor europene si, pe deasupra, sa ai si simtul afacerilor. Ar fi pacat ca tocmai romanii sa renunte la acest mestesug, care face parte din specificul national.
Ciobanii si oile, printre stele
In mitofolclorul romanesc, Calea Laptelui are si denumiri poetice, printre care: Braul Cosanzenei, Braul lui Dumnezeu, Drumul Robilor, Calea Robilor, Crangul Cerului sI Drumul Oilor. Popular, constelatiei Lyra i se spune Ciobanul cu Oile, iar Steaua Polara este Steaua Ciobanului. Constelatia Andromeda este Jgheabul, din care beau oile in oborul sau la stana din cer. Planeta Venus, vazuta seara, se numeste Luceafarul Ciobanilor.
Referindu-se la balada "Miorita", Vasile Lovinescu scrie: "Poezia ne da un exemplu de geografie sacra cand ne arata nu un teritoriu actualizand turmele de miei, ci turmele actualizand Vrancea (Varanha) – numele vechi al centrului lumii – Moldova si Transilvania. Turmele de oi sunt in mod existential si nu alegoric Gangele ceresc scurgandu-se in lumea noastra. E Calea Laptelui daruindu-se sacrificial lumii noastre prin tatele oilor. Graalul ceresc in pogoromant terestru". Intr-o legenda romaneasca, mestesugul ciobanesc e pe pamant de cand lumea. Astfel, un om pleaca spre Dumnezeu spre a-I cere povete. Stiind ca drumul va fi lung, omul ia cu el, printre altele, si ciobanul de la oi. Pe acest drum lung ii iese inainte dracul, cu care incepe lupta. Omul il invinge pe dracul, iar legenda se incheie astfel: "In sfarsit, drumul pe care a mers omul il cunoastem bine, caci se vede bine in noptile senine si fara Luna. El se numeste Calea Laptelui, pentru ca a fost albit de laptele varsat din galetile ciobanului; ciobanul, cand a avut nevoie de cobilita lui, ca sa loveasca pe balaur, din pripa a rasturnat galetile, tragand cobilita repede sI laptele s-a varsat pe drum si a curs si a tot curs, imprastiindu-se pe tot drumul".
Ciobanii si alti romani spun ca oaia, inainte de a adormi, isi face cruce. Apoi, tot ca proba cereasca, un supranume al Mantuitorului nostru este Mielul Sfant.
Misterul "Mioritei"
In "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent", G. Calinescu situeaza "Miorita" printre cele patru mituri fundamentale romanesti, insa doar "Miorita" este raspandita la absolut toti romanii, de la Tisa pana la Bug si in Peninsula Balcanica, peste tot pe unde i-a purtat transhumanta. Variantele ei se intalnesc si in literatura populara a aromanilor, meglenoromanilor si istoromanilor. Asadar, "Miorita" este simbolul unitatii noastre nationale.
Din nefericire, cea mai cunoscuta varianta a ei, culeasa de Vasile Alecsandri, a dus la pripita concluzie, repetata exasperant, ca romanii ar fi fatalisti, in pofida versului conditional "Si de-o fi sa mor", care nu exclude lupta eroului cu dusmanii. Dar, de-o fi sa moara, el doreste sa fie inmormantat in dosul stanii, sa-si auda cainii.
Nu s-a insistat deloc pe ideea ca in "Miorita" e vorba de o Inviere. Ciobanul stie ca va invia, cum o spune raspicat in unele variante: "Ca eu m-oi scula / Si oi tot canta"; "Ca tata din groapa s-a scula / Si oitelor le-a canta". Aceasta credinta in Inviere apare si intr-o varianta aromaneasca: "S-ca s-vina dor, / Mine va mi scol". Deci "Miorita" este intr-adevar panromaneasca.
Desigur, "Miorita" originala, straveche, era mult mai lunga decat variantele culese in epoca moderna. Iata si finalul mioritic, pastrat intr-o varianta din Moldova din dreapta Prutului: "Si mama purta, / In traista ducea / Apa-nvietoare, / Buruieni tamaduitoare, / Si mi-l oblojea / Si mi-l descanta, / De mi-l invia".
Intr-o "Miorita" din Basarabia, tot mama isi invie feciorul, ultimele sase versuri fiind identice cu cele din dreapta Prutului. Iata si Invierea dintr-o varianta munteneasca: "Mama oasele aduna / Si os cu os lipea, / Mioara din gura-i sufla / Si ciobanul invia". In alta varianta munteneasca, finalul este asemanator: mama si mioara il invie pe cel ucis. Intr-o "Miorita" din Teleorman, cea care il invie pe erou este o zana, o sfanta, o "calugarita", care "La mormant mergea / Si ea mi-l jelea / Si mi-l destepta".
Ciobanii si limba romana
Despre vechimea oieritului pe meleagurile noastre depun marturie cuvintele din substratul limbii romane, mostenite de la geto-daci: baci, basca "lana oii tunsa", barr, branza, caciula, capusa, galbeaza "boala a oilor", ghioaga, das "miel", fluier, strepede "vierme de branza", strunga, tap, tarc, urda, zara "zer", zgarda s.a.
Oieritul si-a pus pecetea si pe denumirile unor plante de leac, cum ar fi: limba mielului, traista ciobanului, spanacul ciobanilor, maciuca ciobanului, lanarita, scai magaresc, iarba untului, untisor, limba oii, coada mielului, barba caprei, untul pamantului, stevia stanelor etc.
Tot de la pastorit isi trag numele si unele localitati: Bacea, Bacesti, Bacia, Bacioiu, Baciu, Bulz, Bulza, Bulzesti, Capreni, Capriana, Ciobanesti, Ciobanita, Ciobanu, Coarnele Caprei, Colibasi, Colibita, Comarnic, Islaz, Jitaru, Mioarele, Miorita, Pasunea Mare, Runc, Runcu, Runcurel, Stana de Mures, Stana de Vale, Tarlesti, Tarlisua, Tilisca, Unteni, Vadu Oii, Valeni-Stanisoara s.a. Muntii, dealurile si campiile sunt pline de toponime legate de oierit. Pana si Capitala Romaniei, conform legendelor, a fost intemeiata de un cioban, Bucur.
De altfel, uimitoarea unitate a limbii romane, intre Nistru si Tisa, adica pe un spatiu foarte intins, se explica prin transhumanta ciobanilor, singurii care puteau sa duca si sa aduca vorbe la si de la mari departari.
