La inceputul secolului al XIX-lea, ideile iluministe si ale Revolutiei Franceze devin irezistibile si pentru societatile din Rasaritul european. Cu toata opozitia indarjita a marilor imperii conservatoare (Rusia si Turcia), ideea de reforma prinde contur in imaginatia elitelor politice si intelectuale. Tipic iluminismului, cea mai accesibila formula de contact cu alte realitati este calatoria. La fel precum marii intelectuali francezi ai veacului XVIII au adus in Europa occidentala, dominata de absolutism, ideile parlamentarismului englez, primele decenii ale veacului al XIX-lea aduc in spatiul romanesc contactul cu civilizatia occidentala. Prima marturie notabila in acest sens apartine lui Dinicu Golescu, autorul unor calatorii in Europa Centrala care se finalizeaza, in 1826, prin publicarea volumului „Insemnare a calatoriei mele”. Desi nu este singurul care calatoreste in aceasta perioada, ceea ce consacra demersul lui Golescu este sentimentul de teama si chiar de disperare fata de decalajul evident intre orientul romanesc si civilizatia apuseana a Europei. De aici, dorinta fatisa de aliniere la spatiul social si cultural al Apusului, devenit in scurt timp pentru romanii care se redesteptau din deceniile de izolare „o podoaba a lumii” si, in orice caz, „un model demn de urmat in noile circumstante”.
Principala forta a secolului al XIX-lea, puterea politica este instrumentul prin care se incearca grefarea cu succes a reformelor si tuturor ideilor de schimbare. In vreme ce Tudor Vladimirescu se adresa poporului, incercand sa preia puterea, Dinicu Golescu se adreseaza boierimii luminate pentru a incepe cat mai grabnic modernizarea. Tema predilecta in tot ceea ce s-a nascut sub penita Aufklaeruerului roman este relatia dintre stapani si supusi sau, cum numim noi in termeni moderni, dintre guvernanti si guvernati, de unde acesta extrage un adevarat cod de conduita al conducatorului desavarsit. Nu scapa nici o ocazie de a denunta tirania si despotismul, precum si ingamfarea ciocoiasca a fanariotilor. In pofida criticismului sau, Dinicu Golescu ramane un moderat. Nu urmeaza calea pe care vor apuca fiii sai la 1848, cea a revoltei, insa are meritul de a anticipa ideile care vor constitui fundamentul momentului revolutionar: improprietarirea taranilor, stabilirea unor noi raporturi intre boieri si tarani, secularizarea averilor manastiresti.
1848 este anul radicalizarii ideilor de schimbare care cuprind intreaga Europa de la Paris la Bucuresti. Desi reprimata, revolutia europeana imprastie germenii schimbarii care vor incolti un deceniu mai tarziu in politica externa a Frantei de repunere in discutie a vechii oranduiri politice.
Rezultat al intelegerilor Marilor Puteri, dar si al iscusintei politice autohtone, unirea Principatelor Moldova si Tara Romaneasca din 5/24 ianuarie 1859 devine pentru mintile luminate o certitudine ca Europa civilizatiei nu se opreste la granita cu Romania. Formarea Romaniei, la fel ca si a Italiei sau a Germaniei, este fructul unei sincronizari care de aici inainte va deveni posibila doar prin efortul constant si sustinut al elitelor locale. „Slobod este acela ce umbland prin casele altora sa vaza si sa gandeasca la a sa” scrie Dinicu Golescu in prefata „Catra cititor” a binecunoscutei sale carti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza devine din perspectiva modernizarii si a primilor pasi catre europenizare, o prefata la volumul pe care, mai tarziu, il vor semna Carol I de Hohenzollern Ð Sigmaringen si succesorul sau, Ferdinand I Intregitorul.
Situatia politica in anul 1866
Inceputa in 1859, odata cu unirea Principatelor Romane, domnia de sapte ani a lui Alexandru Ioan Cuza se imparte pe doua coordonate centrale: 1859 Ð 1862, cand principalele eforturi se duc in sensul recunoasterii internationale a dublei alegeri si 1863-1865, ultimii ani de domnie consacrati reformelor profunde, atat de necesare tanarului stat al carui guvern si adunare unica se intrunise pentru prima data in 1862. Principalele reforme ale acestei perioade, realizate cu concursul lui Mihail Kogalniceanu, adeptul transformarilor structurale in societatea romaneasca, conform principiilor pasoptiste, sunt: legea secularizarii averilor manastiresti (1863), legea organizarii puterii armate, legea instructiunii publice (1864) prin care obligativitatea invatamantului primar devine una dintre primele masuri de acest gen din lume, legea contabilitatii, legea comunala, legea organizarii judecatoresti, legea pentru improprietarirea taranilor, legea electorala. Toate aceste masuri reformiste, fara precedent in istoria romanilor, vor avea drept consecinta cresterea increderii in constientizarea necesitatii luptei pentru desavarsirea nationala. Iata ce scria Vasile Boerescu in „Nationalul”, inca din august 1858: „Puterile europene ne-au dat garantia lor, certitudinea ca noi vom exista in viitor, ca nu vom fi prada celui care se va ridica pentru a ne inghiti; insa restul nu depinde decat de noi. Depinde de noi (…) daca vom sti sa dam cele mai bune legi si sa intarim ordinea sociala si morala, sa ne angajam pe adevarata cale a progresului”.
Cu toata contributia sa la asezarea bazelor Romaniei Moderne, in ziua de 11 a lunii februarie 1866, intr-un context politic foarte agitat, Alexandru Ioan Cuza isi semneaza actul de abdicare, lasand cale libera implinirii unei mai vechi dorinte a Divanului ad-hoc din 1857: „Principe Domnitor din Dinastie straina, nemegiesa cu tara noastra”. Constient de oportunitatea prezentei sale in spatiul politic romanesc intr-un timp bine delimitat, A.I. Cuza ii scrie astfel generalului Nicolae Golescu, membru al Locotenentei Domnesti care a asigurat interimatul pana la alegerea noului domn, la o zi de la abdicare: „(…) numai un Principe strain, dupa a mea parere, poate inchezasui viitorul Romaniei. (…) precum ca Print Domnitor al Romaniei am lucrat pentru a realiza aceasta dorinta, asemenea si ca Print roman nu voi conteni un minut de a face tot ce va atarna de la mine pentru aceasta”.
Primul caruia i s-a oferit conducerea Romaniei a fost Contele Filip de Flandra, nepot al Regelui Ludovic Filip, care insa refuza, nefiind deloc tentat de aceasta „aventura orientala”. In contextul tendintelor centrifuge, incurajate atat din exterior, cat si din interior, care amenintau unirea Principatelor, agentii diplomatici romani, intre care se remarca figura proeminenta a lui Ion C. Bratianu, duc o lupta sustinuta pentru aducerea pe tron a Printului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. La inceput doar o sugestie a doamnei Cornu, sora a lui Napoleon al III-lea, alegerea Printului Carol devine o ambitie diplomatica a lui I.C. Bratianu. Optiunea acestei alegeri era cu totul favorabila Romaniei: familia de Hohenzollern se inrudea atat cu Casa Regala Prusiana, cat si cu cea Imperiala Franceza, Carol fiind deopotriva apreciat de Napoleon al III-lea si de Wilhelm I. La acestea se adauga atitudinea favorabila a Londrei. Astfel, sub protectoratul Prusiei, Frantei si Angliei, continuitatea proiectelor politice sub Carol deveneau o certitudine.
Atitudinea lui Carol este insa la inceput foarte neclara. Rigoarea educatiei prusace, pe de o parte, si regulile foarte stricte ale Casei de Hohenzollern, pe de alta, il impiedicau sa ia o decizie fara consultari, mai ales ca facea parte din armata prusaca. Atitudinea ireprosabila a lui I.C. Bratianu, deopotriva cu abilitatile sale diplomatice de exceptie au constituit Ð asa cum insusi Regele Carol I avea sa-si noteze mai tarziu – catalizatorul cel mai important al dorintei de a-si incepe aventura orientala. O alta influenta decisiva in cristalizarea acestei optiuni vine din partea lui Otto von Bismark, care, in discutia privata cu Printul Carol, in calitate de „sfatuitor si prieten” il sfatuieste „sa ia hotararea indrazneata de a pleca direct spre Romania”.
O data obtinut acceptul tatalui, Printul Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, si cu consimtamantul tacit al Regelui Prusiei, Carol incepe la 29 aprilie 1866 aventura orientala sub numele de Karl Hettingen, „calatorind la Odesa in afaceri”. Dupa o serie intreaga de peripetii, la 6 mai pune piciorul pe pamant romanesc, la Bazias, unde se reintalneste cu IC Bratianu. La 10 mai isi face intrarea triumfala in Bucuresti cel care avea sa fie cel dintai rege al Romaniei, fiind intampinat dupa traditia tarii cu paine si sare de catre primarul Bucurestiului, Dumitru Bratianu, care-i inmaneaza cheile orasului. In acest context ajunge Printul Carol pe pamantul tanarului stat roman.
De la domn strain, la suveran roman
Pentru provinciile romanesti, recent unite, nu este nimic nou ca un strain sa fie conducatorul suprem. Dupa secole de domnie in care principii alogeni s-au impletit la domnie cu cei pamanteni, ceea ce aduce cu totul nou Principele Carol in obisnuinta romaneasca este ideea de acceptare si chiar dorinta a prezentei sale la tronul Romaniei. Cu toata retinerea pe care nu o data au afisat-o unii romani inca de la prima sa calatorie catre Bucuresti (cuprinsi de nostalgia perioadei de domnie a lui Cuza, unii localnici au refuzat sa-l intampine pe Carol) clasa politica romaneasca s-a aflat in fata unui admirabil consens. Pentru garantarea unirii si continuarea drumului reformelor este nevoie de un Print strain.
Din perspectiva istorica, domnia lui Carol I este cea mai lunga din istoria romaneasca (48 de ani), timp in care societatea din acest spatiu al Europei va cunoaste cele mai ample transformari din istoria sa: Constitutia din 1866, independenta, schimbarea formei politice in monarhie constitutionala si intregirea teritoriului in directia Marii Negre, prin alipirea Dobrogei. Toate acestea insa se petrec pe un fundal economico-cultural extrem de activ. Dupa unii istorici, intre care-l amintim pe profesorul Neagu Djuvara, dupa Japonia care din 1865 intra in Era Meiji, doar Romania mai cunoaste o astfel de dezvoltare exponentiala, raportata la punctul de la care a pornit.
Cine a fost CAROL I? Iata o intrebare la care se cuvine sa raspundem pentru a intelege mai bine relatia deosebit de complexa si novatoare, in egala masura, dintre clasa politica si conducatorul ei.
In afara datelor genealogice prezentate anterior,se cuvine sa apreciem profilul moral al lui Carol I, principe si apoi rege al Romanei. Educatia prusaca primita cu severitate in familia de Hohenzollern, precum si simtul sporit al datoriei capatat in armata i-au creat o rigoare care in nici un moment al datoriei sale nu s-a potrivit „moravurilor bizantino-orientale” in primul rand ale clasei politice. De aici, a reiesit si dificultatea sa vizibila de adaptare si integrare in societatea adoptiva. „In clipa in care am pus piciorul pe acest pamant, cu sfintenie aparat, am devenit roman” va marturisi mai tarziu Carol I. Cu toate acestea, el nu va inceta sa se gandeasca la tara sa: isi pastreaza religia catolica, tine in secret mult timp adeziunea la Puterile Centrale si isi afla sfarsitul pamantesc pe fondul unei orientari evidente a tarii catre Antanta. In ciuda acestor conflicte interioare, Carol I realizeaza o armonie fara precedent in politica romaneasca intre datoria de cetatean roman, pe care si-a asumat-o din primul moment, si constiinta de fiu al Prusiei. Intr-un secol al emergentei ideilor nationaliste cu tendinte tot mai evidente (mai ales spre inceputul secolului XX) catre excluderea indivizilor de alta nationalitate si realizarea asa-numitelor state-nationale, apare ca un miracol modul in care un strain devine iubit si insasi institutia pe care acesta o creeaza (monarhia constitutionala) ajunge o componenta esentiala a Romaniei. Calitatea acestui proces si reusita sa vin tocmai din imbinarea profunda intre fondul axiologic autohton si valorile aduse gratie noului conducator. Foarte aproape de esenta domniei lui Carol I, I.G. Duca subliniaza in memoriile sale politice ca „el avea tocmai insusirile care ne lipseau noua, romanilor”. Care erau acestea? Ne-o spune tot viitorul om de stat: „exactitate matematica”, „constiinciozitatea impusa pana la meticulozitate”, „staruinta nezdruncinata, linistita si regulata”, „rabdarea”, „spiritul occidental in vremea cand tocmai acea tara se straduia sa se avante in marea valtoare a civilizatiilor occidentale”. Iata un sistem de valori extrem de complex care, peste ani, vor constituit liantul dintre Orient si Occident asa incat Romania sa poata fi considerata pe buna dreptate „Belgia Orientului” sau „Elvetia Balcanilor”.
Asa cum este si firesc, domnia lui Carol I se cuvine a fi evaluata pe doua paliere esentiale: politica interna si externa.
Politica interna. In calitate de arbitru al scenei politice, relatia lui Carol I cu actorii politici a fost extrem de rece. Singurul caruia i se destainuia constant, pana in anul mortii sale, era tatal, Principele Carol Anton, care nu era… roman. Intre cei pe care-i avea in cercul sau, Ion C. Bratianu a fost personalitatea careia i-a acordat mai mult decat celorlalti girul increderii sale. Uneori insa, drumul apropierii de Carol I a acestui mare om politic cunostea sincope datorita calitatii sale de lider al Partidului Liberal: „Bratianu a ramas insa toata viata un om de partid si asta mai ales impiedica Printul de a se apropia prea tare de el”12. Mai multa inca, un criteriu al utilitatii dupa care-si evalua adesea ministrii a fost sablonul pe care l-a aplicat lui Bratianu. Asa se explica de ce principele nu a ezitat sa-l inlature atunci cand a considerat ca pentru ceea ce se urmarea pe termen mediu eficienta conservatorilor era mai potrivita. Toate acestea ne arata ca, in termenii garantiei respectarii prevederilor constitutionale, pe care prezenta lui Carol I o impunea, respingerea oricaror incercari de a-i strapunge intimitatea spatiului sau este dovada cea mai clara a mentinerii sale deasupra oricaror intrigi politice sau jocuri de culise. Se implineste, asadar, aspiratia intelectualilor romani, formulata inca de la 1802 in programele politice ale Partidei Nationale in care se cerea aducerea unui print strain. Ca o alta nuanta a caracterului sau moral, reflectat total in demersurile politice, este binecunoscuta obisnuinta de a intinde un deget ca semn de salut, momentele cand oferea toata mana fiind rare si percepute adesea ca un semn de apreciere deosebit sau de a oferi cate un ceas fiecarui boier care intarzia la intalnire chiar si cateva minute.
Faptul ca intre 1866 si 1914 s-a scurs cea mai lunga domnie din istoria politica romaneasca poate fi un indicator al stabilitatii, insa la nivelul unei priviri de amanunt asupra scenei politice romanesti, lucrurile nu stau la fel. Societatea romaneasca cunoaste o serie de probleme intre care confruntarea oamenilor vechi si noi din politica, numeroasele dileme ale politicii externe si chestiunea romanilor din Transilvania, „marea problema de care romanii legau viitorul lor intreg”, provincia unde disputa fruntasilor politici se purta in jurul notiunilor de pasivism si activism. In plus, 1866-1871 este o secventa istorica foarte agitata, cand mai mult ca oricand este vizibila dificultatea noului principe de adaptare la situatia politica: se schimba guverne, iar pericolul parasirii tronului apare in 1871 cand, pe fondul victoriei Prusiei in razboiul cu Franta, are loc o manifestare de simpatie pentru cauza franceza. „Aiasta nu se poate, Maria Ta” i-a replicat fostul membru al locotenentei domnesti, Lascar Catargiu, dorintei Principelui Carol l de parasire a tronului. Acum este momentul cand se inaugureaza drumul normalitatii, o data cu prima guvernare lunga in istoria Romaniei, cea conservatoare (1871 – 1876). De asemenea, o tehnica aplicata cu foarte mare succes in relatia cu clasa politica a fost atragerea in jurul sau a celor mai ferventi opozanti la un anumit moment. Cel mai ilustru exemplu este cel al lui Alexandru Candiano-Popescu, liderul republicii de o zi de la Ploiesti din 1870, care in 1880 devine aghiotant al regelui.
Programul politic al lui Carol l in afacerile interne a avut trei obiective majore: stabilitate politica prin regim constitutional, modernizare si continuitate dinastica. Toate acestea insa se datoreaza in primul rand Constitutiei promulgate in 1866, despre care vom vorbi in randurile ce urmeaza.
Stabilitatea politica pe care si-a dorit-o Carol l si care a devenit realitate dupa 1871 are loc pe fondul controlului scenei politice printr-un mecanism electoral care permitea ca personalitatea sau partidul chemat sa organizeze alegerile sa le si castige. A fost o viziune politica pe termen lung, intrucat inca inainte de a-l recomanda pe Carol ca succesor al lui Alexandru Ioan Cuza, Hortense Cornu considera ca sistemului constitutional la acea vreme ii lipsea un „mic graunte de absolutism, de neaparata trebuinta pentru a face sa precumpaneasca bunele ganduri ale lui Carol”.
Constitutia de la 1866. Domnia lui Carol l a debut cu adoptarea la 11 iulie 1866 de catre Adunarea Constituanta a instrumentului de care noul domnitor avea trebuinta pentru a-si duce la bun sfarsit proiectele: Constitutia. Constitutia de la 1866, in vigoare pana in 1923, era la acel timp una dintre cele mai moderne din intreaga Europa, avandu-si inspiratia in liberala Constitutie belgiana din 1831. Asa cum in Belgia Constitutia a fost garantia libertatii si a unui nou drum, tot asa Carol l a dorit sa faca din Constitutie un simbol al neatarnarii, hotarare manifestata prin numele Romaniei si prin omisiunea relatiei cu Turcia. Nu era o copie cum s-ar crede, ci o adaptare la necesitatile statului, mai ales in ce priveste domeniile invatamantului, proprietatii si sistemului electoral. Cu toate acestea, distanta dintre litera Constitutiei si realitatile pe care aceasta incerca sa le acopere era suficient de mare pentru a face ca, putin mai tarziu, unii ganditori romani sa califice aceasta perioada istorica ca fiind una a formelor fara fond (Titu Maiorescu). Succesul noii Constitutii, de altfel prima Constitutie in adevaratul sens al cuvantului, s-a tradus prin organizarea clasei politice, dominata intr-o mare masura de boieri care-si reglementau relatiile in virtutea traditiei inaugurate de Regulamentele Organice. Principalul merit al Constitutiei a fost intemeierea monarhiei pe principii constitutionale. Asadar, istoria consemneaza nasterea monarhiei pe formula moderna, de inspiratie britanica, a constitutionalismului. Ea stabilea separatia puterilor in stat, confirma parlamentul bicameral, care urma sa exercite controlul asupra Executivului, instituia raspunderea ministeriala („Persoana regelui este neviolabila. Ministrii lui sunt raspunzatori. Nici un act al regelui nu poate avea tarie daca nu va fi contrasemnat de catre un ministru, care prin acesta devine raspunzator de acel act”), garanta dreptul la proprietate, care e declarata, fara echivoc, sacra si neviolabila. Urmare a noii infrastructuri politice creata de noua Constitutie, in deceniul urmator iau nastere primele partide politice romanesti – Partidul National Liberal si Partidul Conservator – care vor alterna la guvernare, in special dupa instituirea „rotativei guvernamentale” intr-un sistem parlamentar care incepea sa functioneze.
Constitutia este revizuita in 1884, ea jalonand dezvoltarea democratiei burgheze si centralizarea administratiei. Acest fapt incurajeaza formarea unei clase de mijloc, care incetul cu incetul va umple cu continut fondul, redimensionand relatia dintre marea boierime, proprietara de pamant, si taranimea care reprezenta 80% din populatia tarii, lipsita in mare parte de experienta politica necesara unei afirmari.
Politica externa. In ceea ce priveste afacerile externe, gandul principal al lui Carol l, chiar inainte de a lua decizia privind acceptarea ofertei tronului Romaniei, a fost obtinerea independentei. In momentul in care severul si prudentul rege Wilhelm al Prusiei ii spune: „N-ar fi demn pentru un print din casa de Hohenzollern sa se puna sub suzeranitatea unui sultan”, Printul Carol ii raspunde: „Deocamdata voi recunoaste suzeranitatea Turciei, dar cu rezerva facuta de a ma elibera de ea cu puterea armelor si de a cuceri neatarnarea tarii”. Independenta a fost perceputa din prima clipa atat ca o ambitie personala, ca descendent al uneia din cele mai vechi familii dinastice din Europa, dar si ca respect fata de promisiunea asumata pentru imersiunea spatiului romanesc in civilizatia europeana.
Carol este unul dintre primii conducatori de stat care a inteles ca izolarea, la nivel politic in primul rand, este neproductiva si nu poate fi o solutie pentru dorintele sale nemasurate de a ridica Romania pe scara civilizatiei. Un atu extrem de important in aceasta privinta a fost indiscutabil apartenenta sa la familia de Hohenzollern. Izolarea politica a Romaniei subzista pe fondul lipsei unei infrastructuri corespunzatoare. Drumul catre Bucuresti a fost ingreunat de lipsa totala a cailor ferate si precaritatea drumurilor. Intuind perspectiva independentei, in 1868, Printul a declarat ca „peste cinci ani Bucuresti trebuie sa stea in legatura cu strainatatea printr-o cale ferata”. In 1869, la doar trei ani de la inceputul domniei, se inaugureaza prima linie ferata Bucuresti – Giurgiu. Respectandu-si cuvantul de a nu iesi din Romania decat pe calea ferata, Printul Carol pleaca in acelasi an in Apus pentru a se casatori cu Principesa Elisabeta de Wied si pentru a stabili contacte cu Imparatul Frantei si Regele Prusiei.
Cheia de bolta a deschiderii politice a Romaniei a fost, fara indoiala, obtinerea la 10 mai 1877, in urma razboiului ruso-turc a independentei. Chezasia acestui fapt o reprezinta schimbul foarte intens de scrisori de acreditare a diplomatilor intre Bucuresti si principalele capitale ale lumii pana in SUA sau indepartata America de Sud. Toate acestea reflecta, in mod fundamental, prezenta romaneasca in constiinta europeana. Intrarea tarii noastre in circuitul relatiilor internationale este ilustrata de scrisoarea personala a presedintelui Statelor Unite ale Americii, R.B. Hayes, adresata „ilustrului si bunului prieten” Carol l in 1880: „Pot sa asigur Alteta Voastra Regala ca guvernul si poporul Statelor Unite au primit foarte calduros intrarea Romaniei in familia de natiuni”.
O data obtinuta si recunoscuta independenta, urmatorul pas pregatit meticulos de tanarul domnitor este transformarea Romaniei in Regat. Acest pas deosebit in istoria politica a tarii are largi semnificatii europene, fiind briliantul pe care Carol il aseaza pe edificiul maret al independentei. Legatura intima intre independenta si regat este subliniat de gestul Regelui de a-si confectiona coroana din otelul tunurilor care au bombardat Vidinul in aprilie 1877, facandu-l atunci pe Principele Carol sa exclame in limba romana: „Asta-i muzica ce-mi place!” Credincios nu atat unui stat, cat unui popor care nu se limiteaza doar la granitele Romaniei, Carol l nu-i uita nici pe romanii din Transilvania, Basarabia si Bucovina, intentionand ca la 14 martie 1881 sa nu se numeasca Rege al Romaniei, ci Rege al Romanilor. Era o formula care, o data folosita, avea sa afecteze Imperiile Austro-Ungar si Rus. Dupa proclamarea Romaniei ca Regat, sunt primite la Bucuresti declaratiile foarte calduroase ale oficialitatilor din intreaga lume care saluta tanara monarhie romana. Cel mai reprezentativ text pentru noua atitudine politico-diplomatica a Romaniei apare in scrisoarea pe care oficialitatile franceze o inainteaza lui Carol la 4 aprilie 1881 recunoscand ca acesta reusise „sa-si realizase aspiratiile si sa-si indeplineasca destinele intr-un titlu ce-i defineste cel mai bine suveranitatea”.
Dupa semnarea tratatului de adeziune la Tripla Alianta in 1883, pe fondul ascensiunii fulminante a Imperiului German, politica externa sustinuta de economie se orienteaza in directia germana, in timp ce cultura ramane un apanaj al influentei franceze. Formele germane, in primul rand de natura politica, pe care Carol I a incercat sa le grefeze pe fondul atractiei fata de Franta,- s-au soldat de cele mai multe ori cu tensiuni vizibile intre Carol si o parte a populatiei romanesti, asa cum s-a intamplat in 1871, la Ploiesti. Acestor aparente nepotriviri, se adauga si situatia romanilor din teritoriile aflate inca sub dominatie straina (cea austro-ungara cu precadere) care, impreuna, creeaza serioase dificultati in politica externa dorita si promovata de Carol I. Acestea vor culmina cu anii premergatori razboiului mondial cand, datorita pozitionarii foarte ambigue intre cele doua sfere de influenta politico-militare, la Bucuresti are loc un balet diplomatic foarte intens. Ca actor inca principal al posibilelor schimbari, Carol I se bucura de gratia marilor puteri europene, intre care direct co-interesate erau Rusia si Germania. In 1909 delegatul Germaniei vine la Bucuresti pentru a-i inmana bastonul de Feldmaresal al armatei germane, iar in 1912 Marele Duce Nicolae Mihailovici, camaradul lui Carol I in timpul razboiului ruso-turc, vine la Bucuresti pentru a-l investi pe Carol cu bastonul de Maresal al Armatei Ruse. Doi ani mai tarziu, la Constanta, tarul Nicolae al II-lea se intalneste cu Carol I, in prezenta familiilor acestora. Nici Austro-Ungaria si nici Turcia nu au stat nepasatoare, in Romania venind in semn de reconciliere Franz Joseph, cel care-i va gratia pe memorandistii transilvaneni la insistentele lui Carol I si Printul Jusuf Izzedin, mostenitorul sultanului otoman.
Ceea ce se cuvine a fi subliniat este importanta deosebita pe care Romania, pentru prima data in istorie, o capata in geopolitica est-europeana. In 1913, la sfarsitul razboaielor balcanice, conferinta de pace care are loc la Bucuresti, se desfasoara – pentru prima oara in istoria relatiilor internationale – fara prezenta reprezentantilor Marilor Puteri. Toate aceste galanterii ne arata un regat in plina afirmare si un domnitor, capabil de a-si duce pana la capat misiunea. Chiar si in conditiile dramatice ale anului 1917, Imparatul Wilhelm al II-lea vine pe teritoriul romanesc ocupat de trupele germane, la Curtea de Arges, pentru a depune o coroana de flori la mormantul lui „Carol I, Rege al Romaniei” si al sotiei sale.
Sfarsitul unui destin
Intrarea Romaniei in razboaiele balcanice, purtate impotriva Bulgariei (1913), a intregit teritoriul romanesc insa pe termen lung a alterat relatiile cu Austro-Ungaria. Acest moment si ascensiunea lui Ion I.C. Bratianu pe scena politica aveau sa determine orientarea rapida a politicii externe a Romaniei catre Antanta. Vizita in 1914 a tarului Nicolae a II-lea confirma imbunatatirea relatiilor diplomatice cu Rusia. Credincios pana in ultima clipa promisiunilor facute, Carol I sustine ca Romania trebuie „sa execute tratatele ce o leaga de Tripla Alianta”, nefiind deloc recomandabil ca atitudinea statului sa fie neutra: „… in acest razboi vor fi invingatori si invinsi. Dar e neindoielnic ca cei dintai si irevocabil meniti sa fie invinsi vor fi neutrii”. Vizibil afectat de starea de fapt a lucrurilor, printre ultimele declaratii ale lui Carol I la sedintele Consiliului de Coroana este aceasta: „Ca rege constitutional ma supun vointei dumneavoastra. Mi-e frica insa ca prestigiul tarii va iesi micsorat din sedinta de astazi si ma tem ca ati luat o hotarare de care Romania se va cai in viitor”.
Acesta este cantecul de lebada al celui care a inscris Romania pe drumul modernizarii, facand-o sa devina o piesa extrem de importanta in mecanismul relatiilor politico-militare din Estul Europei.
Moartea, in septembrie 1914, a Regelui Carol I marcheaza un moment de continuitate care va culmina cu anii de dupa razboi, dar in egala masura un nou inceput in politica externa si interna a Romaniei intr-un context international aflat in plina dinamica.
Nota redactiei: Din motive de spatiu am renuntat la consistentele note de subsol.
Bibliografie
Lucrari generale
1. Constantiniu, Florin – „O istorie sincera a poporului roman”, editia a III-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002
2. Djuvara, Neagu – „O istorie povestita celor tineri”, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005
3. Georgescu, Vlad – „Istoria romanilor”, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992
4. Golescu, Dinicu – „Insemnare a calatoriei mele”, Editura 100+1 Gramar, Bucuresti, 1998
5. Hitchins, Keith in volumul colectiv – „Istoria Romaniei”, Ed. Corint, Bucuresti, – 2002
6. Pop, Ioan-Aurel – „Romanii si Romania”, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1998;
7. Simeanu, Elena – „Constantin Dinicu Golescu, moralist si pedagog”, Editura Conphys, Ramnicu Valcea, 2000
8. Zub, Alexandru – „Chemarea istoriei”, Ed. Junimea, Iasi, 1997
Lucrari speciale
1. Bulei, Ion – „Viata in timpul lui Carol I”, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2005
2. Kremnitz Mite – „Regele Carol al Romaniei”, Editura Portile orientului, Iasi, 1995
3. Arhivele Nationale ale Romaniei – „Independenta Romaniei in constiinta europeana”, Bucuresti, 1997
4. „Memoriile regelui Carol I al Romaniei”, Editura Scripta, Bucuresti, 1992