Domnul Boris Buzila este unul din cei mai fini memorialisti pe care-i avem. Anul acesta in zodia Gemenilor va implini 80 de ani. Fireste, este o varsta frumoasa, dar in nici un caz nu vede el in aceasta un pretext al laudei de sine. Scrisul sau sobru si elegant, slefuit si nu tocit intr-o viata de publicistica, continua sa ne atraga. Mai ales ca mereu are ceva de spus. Aici in Aldine am avut ocazia sa publicam cateva fragmente din perioada cea mai incercata a vietii sale, atunci cand era foarte tanar, adolescent, si in cele din urma, impreuna cu familia,a parasit Basarabia natala. Destinul sau ca al lui Paul Goma bunaoara si al atator altora pleaca din destinul amaratei provincii romanesti pe care, din nefericire, nu am mai reusit s-o smulgem din ghearele rusilor.
La inceputul acestui an la editura Curtea Veche, si-a publicat memoriile iar acestea adunate acum in volum au parca o alta pondere decat risipite prin reviste. In urma cu ani, mai bine de zece, la editura Compania ii apareau insemnarile despre viata petrecuta in ziarul Romania libera, unde multa vreme a fost seful sectiei Cultura. Acestea au facut senzatie constituind un fel de jurnal secret, tinut pe timpul dictaturii, loc unde el si-a notat toate gandurile, toata furia de-a fi aservit unui sistem inept si dorinta ca macar prin asemenea notatii sa-si pastreze libertatea. La urma urmei si inginerul Gheorghe Ursu a fost autorul unui jurnal secret, doar ca el a fost parat de colegii de serviciu, arestat si a sfarsit asa cum stim. Din fericire, jurnalul lui Boris Buzila nu a incaput pe mana nici unui securist.
Dar de la Jurnal sa ne intoarcem la memorii. Tatal autorului era dascal, nehirotonit, dar care considera ca in vremurile de restriste ca acelea pe care basarabenii urmau sa le traiasca dupa ocuparea tarii de rusi, va trebui sa slujeasca cu orice pret. Iata acest fragment simplu si expresiv: "Se apropia Saptamana Patimilor, trebuia gasita o solutie, oare ar fi mare pacat daca biserica ar ramane deschisa si fara preot? Credinciosii ar continua sa se adune in ea si sa faca rugaciunile care nu tin de slujba preoteasca. Decat sa vina bolsevicii, sa puna lacat la usa, sa o prefaca in siloz, in covacie sau sa o darame, trebuie facut ceva ca sa ramana deschisa. Intre perspectiva de a fi lipsiti de biserica pentru toteauna sau pentru o vreme si primejdia de-a cadea… in erezie au ales-o pe cea din urma. S-ar mai putea vorbi insa de erezie daca eu, bunaoara as face tot ce faceam si pana acum, as canta aceleasi cantari, as da aceleasi raspunsuri?" Putin mai inainte ne este evocat Chisinaul in care ocupantii facusera ravagii. "La Chisinau, Palatul Mitropolitan fusese transformat in Casa pionierilor, iar capela din incinta resedintei in sala de spectacol. Unde fusese candva altarul tinerele vlastare invatau sa joace cazaciocul. Tata se nimerise in oras tocmai in ziua cand se scoteau din capela icoanele si odoarele. Vazuse cum erau trantite unele peste altele, pe platforma unui camion tras de cai, icoanele imparatesti de pe iconostas, pe care le cunostea de mic copil, la care aprinsese lumanari si se inchinase. Omul care mana caii statea fudul cu fundul pe o icoana tragand din tigara. Ori de cate ori revenea in discutiile noastre problema viitorului Bisericii sub bolsevici, tata isi aducea aminte de acea blasfemie. O blasfemie si mai mare aparuse in revista Krokodil. Maica Domnului era desenata, intr-o caricatura gata sa nasca, in fata unei usi pe care statea scris Cabinet medical. Facem intreruperi de sarcina. Iar dedesubt, ca si cum ar fi fost vorbele Maicii Domnului, ah, de ce n-am prins de veste mai demult!" Teribil! si asemenea secvente mai pot fi intalnite in carte. Autorul nu vrea sa faca literatura fiindca in mod sigur i s-ar parea chiar o impietate sa literaturizeze ceea ce a trait pe pielea lui si, asa cum se stie, ceea ce a fost trait si ajunge sa fie marturisit conteaza mult mai mult decat un milion de cuvinte mestesugite. De ce sa inventezi cand ai trait lucruri cumplite care fac cat toate inventiile din lume puse la un loc? Sa inventeze cei care nu au trait si care au facut din voiajul in jurul camerei un gen de literatura pe care adevaratii memorialisti si traitori, chiar daca nu-l dispretuiesc, pot sa-l priveasca cu o distanta necesara. De remarcat ca memoriile nu sunt catusi de putin un fel de lamentatie, asa cum din pacate ne-am tot obisnuit cu asemenea texte. Dl Boris Buzila cerne si discerne. A parasit Orheiul in 1944, dar isi aduce foarte bine aminte de perioada razboiului cand autoritatile din tara nu erau deloc blande cu basarabenii considerand ca daca au ramas dupa 1940 si n-au fugit aceasta inseamna ca au avut sentimente antiromanesti. "Tribunalele de depistare a antiromanismului au fost privite de basarabenii care au trecut prin fata lor ca pe o dureroasa frustrare si o nemeritata ofensa. Adica dupa ce ne paraseste, patria mama ne mai ia si la rost, dupa ce se dovedeste fata de noi infidela, vine sa ne banuiasca de infidelitate…" A venit astfel si momentul plecarii. "Situatia in care ne-am pomenit, dupa ce am iesit din curte, fara sa ne mai pese ce se va intampla in urma noastra, dar avand grija sa inchidem poarta, ceea ce de obicei nu prea faceam, ne-a amintit de o poveste, in care nu mai stiu ce personaj de basm traise, cat ai clipi din ochi, miracolul comprimarii unei avutii fabuloase atat de mult incat sa poate incapea in minuscula gaoace a unei coji de nuca. Toata averea noastra o vedeam inghesuita intr-o caruta cu coviltir, stransa in saci si boccele… caruta noastra era trasa de o iapa batrana si bortoasa (avea sa fete in refugiu peste ceva mai mult de o luna, dupa ce ne-a dus la destinati) devenise coaja noastra de nuca, arca lui Noe, pluta salvatoare de care ne agataseram, ca dupa un naufragiu devastator…" Intram cumva ca in basm iar autorul are aceasta gratie de-a face din viata si o poveste pe care prin propria sa credinta si cunostinte teologice a putut s-o binecuvanteze. Astfel a-l separa pe Boris Buzila de toata activitatea sa de eminent traducator a unor importante lucrari din literatura teologica rusa ar fi o mare greseala. Fara a folosi neaparat cuvinte mari putem totusi spune ca memorialistica sa precum si publicistica sunt legate de religia ortodoxa, cunoscuta si traita de autor, intrezarind din cand in cand limanuri salvatoare prin panza de suferinta si cedari a unei vieti complexe. Cartea are un titlu ciudat De-a v-ati ascuns (un destin basarabean), care ne da de gandit. De ce o fi ales un asemenea titlu? Avem. cred, de-a face cu o incifrare, de parca acum in anul de gratie de la Hristos 2009, marturia lui este aceea a unei fiinte care niciodata nu s-a adaptat lumii de dincoace de Prut, o lume din pacate din ce in ce mai urata, pe care reusim s-o mai uitam amintindu-ne de alte vremuri…
