Polivalentul om de cultura Gheorghe Grigurcu implineste saptamana aceasta 70 de ani, fiind nascut in 16 aprilie 1938, in localitatea Soroca, din Basarabia. Cu o biografie dramatica, impovarata de rupturile ireversibile, produse de invazia comunismului in Basarabia, mai intai, si apoi in restul Romaniei de dincoace de Prut, Gheorghe Grigurcu este, la cei 70 de ani, un varf al culturii romane, pre si post-decembriste, marcat de aureola responsabilitatii, demnitatii si discernamantului, cu atat mai vizibila cu cat lumea de azi pare sa-si fi pierdut tocmai reperele ei axiologice, fundamentale. Cu o opera impresionanta si complexa, abordand cu o dexteritate vocationala critica literara, dar – in egala masura – si poezia (aforismele scrise in ultima vreme si risipite prin presa literara sunt, in fond, versuri dintr-un poem eruptiv, in curgere nefixata inca intr-o albie formala), Gheorghe Grigurcu a ridicat, prin tot ce scrie, valoarea literara la inaltimea exigentelor sale asupra operei celorlalti. Fiindu-si lui insusi criticul cel mai neindurator, inainte de a-si exersa luciditatea sa pe cartile celorlalti, Gheorghe Grigurcu autentifica un destin rar in cultura romana. Spirit luptator, moral, nu a cedat nici o sintagma din rigorile estetice si etice cu care evalueaza fenomenul literar contemporan, intr-un context social si politic lezat de spectrul abdicarii, mai ales in zona culturii. De-a lungul anilor, cititorii l-au retinut si ca un polemist temut, intransigent, fapt vizibil si in randurile interviului de mai jos. In egala masura, Gheorghe Grigurcu a stabilit acea ordine a valorilor care va structura ierarhiile viitoare, mai ales in poezie, mult timp de acum inainte.
La cei 70 de ani, Gheorghe Grigurcu scrie cu pasiunea si fervoarea unui tanar, aflat la inceputul carierei sale, dand contemporaneitatii o lectie de viata, de curaj si luciditate. Intr-o lume in care scrisul a inceput sa-si piarda progresiv din autoritate, in favoarea imaginii, el este o autoritate a culturii romane scrise.
– Dupa '90 ati fost perceput ca un om de cultura care n-a separat valoarea estetica de-o anumita atitudine anticomunista. La ora actuala ganditi la fel?
– Cu valoarea estetica s-a petrecut un lucru semnificativ pentru un fenomen istoric mai amplu. Ea s-a vazut antrenata in criza sistemului comunist care n-a pregetat sa treaca la contrariul tezelor sale cardinale. Cine si-ar fi inchipuit ca ideologii care jurau pe internationalism vor esua intr-un nationalism de cea mai primitiva factura, ca excomunicand „arta pentru arta” in favoarea tendentiozitatii propagandistice agresive vor ajunge sa apere „gratuitatea” produsului artistic? Au fost acestea solutii deznadajduite ale supravietuirii, in crepusculul unei „invataturi” ce se voia eternizata. Azi asistam din pacate la stradania pe scara larga a postideologilor de-a separa esteticul de etic, ca si cum n-ar fi vorba de un ethos intrinsec actului creator care se cuvine a-si pastra identitatea. Se afla in joc nu principiul (caci in Occident conceptul „artei pure” tine de trecut), ci reputatiile, carierele, feluritele avantaje ale unor autori dedati la compromisuri. Va propun sa faceti un exercitiu: controlati productele si traiectul biografic ale celor ce denunta „impuritatea” criteriului moral pentru a constata ca, fara exceptie, avem de-a face cu oameni care au interese inavuabile. Cu oameni ce vor sa ascunda ceva. Impaunandu-se cu „rezistenta prin cultura”, scriitorii cu pricina evita sa se refere la mai micile ori mai marile lor oportunisme, la suita de lasitati (cel putin) care le-au asigurat, inainte ca si dupa momentul '89, pozitii confortabile, functii nu o data de conducere ori in imediata apropiere a „aparatului”, calatorii si sejururi prelungite in Occident s.a.m.d. De ce oare cativa autori de prim ordin, care au dus o viata de marginali, n-au facut caz, dupa stiinta noastra, de-o asemenea „rezistenta” insuficienta? Ii am in vedere pe Radu Petrescu, pe un Leonid Dimov, pe un M. Ivanescu, pe un Emil Brumaru. Dar „rezistentii prin cultura” au o retorica nu doar defensiva, ci adesea si una ofensiva. Fara nici o jena ei ne acuza de negativism, demolare, atentat la valorile nationale. Ca si cum demisiile morale, unele cumplite, ale unor creatori cateodata de prima marime s-ar cuveni ascunse sub pres. Ca si cum infatisand indenegabilele lor acte de colaborationism, care, stirbindu-le valoarea, n-o anuleaza cand se afla la mijloc o opera de anvergura, am fi noi cei vinovati. Vinovati de rostirea adevarului. Vinovati de analiza unor realitati nefaste. Cand se intampla ca atari adevaruri stanjenitoare, atari realitati crude sa fie relevate pe un ton energic, cu tuse de culoare temperamentala, scandalul este enorm. Ca de pilda in raport cu Paul Goma, colegul meu de la Scoala de Literatura, in 1954, care in pofida catorva erori de detaliu si a catorva exagerari pe care le recunoaste periodic, reprezinta un mirador al constiintei lustrale ce nu va fi recunoscut in insemnatatea-i reala decat atunci cand patimile prezentului se vor stinge.
Increngaturi mafiote solide
– Cum evaluati starea societatii romanesti in lupta cu deconspirarea Securitatii?
– Ingaduiti-mi sa fiu pesimist in legatura cu o apropiata deconspirare a Securitatii in Romania. Pe vremuri circula o frantura de vers emblematic: „Partidul e-n toate”. E drept ca partidul unic a disparut, insa din trunchiul sau fulgerat n-au intarziat a creste alte cateva formatiuni dintre care cel putin trei cu mari ambitii hegemonice, care, defel intamplator, franeaza fatis, ori mai voalat, ruptura noastra definitiva de vechiul regim. Dar Securitatea? Se pare ca ea e cea care a ramas „in toate”. Fostii securisti ori acolitii acestora, alaturi de fostii nomenclaturisti (nu o data cu epoleti mascati), au ajuns in posturi-cheie din politica si administratie. Afacerile sunt in mainile multimiliardarilor cu obarsii dubioase (asta daca ne exprimam prudent, caci, de fapt, la originea sfidatoarelor averi se afla indeobste sursele pecuniare ale partidului si mai cu seama ale politiei politice). Repozitionandu-se pe scena publica, nici n-a fost nevoie ca indivizii care ne supravegheau si ne batjocoreau sa-si schimbe prea mult fizionomia. In asemenea circumstante, cum am putea fi asa de naivi incat sa credem in deconspirarea lor autentica? Increngaturile politic-mafiot-securiste sunt atat de solide incat numai o vointa politica radicala le-ar putea da in vileag. Dar, Doamne, unde exista astfel de vointa? Partidele noastre mai onorabile sunt slabite, divizate, confiscate de lupte de uzura pe chestiuni minore. Ceata unei somnolente provocate pare a se lasa peste creierele „alesilor natiunii”, in mare majoritate mediocri, lipsiti de orizont, mai atenti cu mult la chiverniseala proprie decat la binele obstesc. Nu ni se pare deloc lipsita de temei supozitia ca, fiind „in toate”, Securitatea si-a strecurat agentii si-n sanul partidelor „istorice” spre a le invrajbi pe dinauntru, a le vlagui, a le fragmenta. Oare „absolut din intamplare” cele cateva personalitati care s-au dovedit capabile si oneste au fost izolate, scoase din sfera actului politic decizional? Exemple: Constantin Ticu Dumitrescu, Valerian Stan, Victor Ciorbea, ca sa nu mai vorbim de Doina Cornea, de Ana Blandiana si de ceilalti „disidenti” din tara si de peste granita (ultimilor le-a fost de multe ori zadarnicita cu gratie repatrierea). Si acum o amintire. Bratul terorist al Securitatii nu m-a crutat nici pe mine. Am fost supus unor interogatorii, perchezitii, confiscari de manuscrise, o descindere avand loc in luna februarie a anului 1985. Tatal meu, foarte grav bolnav, a fost silit sa asiste la faradelege. Ca urmare, a avut un soc ce i-a grabit sfarsitul, intervenit peste putine zile. Astfel disparitia parintelui meu poarta amprenta indelebila a Securitatii.
O noua categorie de oficializati
– Care ar mai fi relatia intre scriitori si politica?
– Fara voia noastra, se vede insa ca nu fara voia Celui de Sus, care nu ne scuteste de-o pedeapsa meritata pentru puzderia de pacate savarsite, politicul e amestecat in cultura in asa grad incat a ne face ca nu-l percepem n-ar putea fi decat o ipocrizie. „Apolitismul” preconizat de un critic ajuns in capul Academiei, ca si al unei serii de comitete si comisii, n-a fost decat o triserie deoarece se dubla printr-o stradanie ascensionala extrem de vizibila sub pulpana prezidentului absolut, Ion Iliescu, si formatiunii sale postcomuniste. In acest ingrat inteles, „apolitismul” inseamna un calus varat in gura criticii inconformiste, un veto cinic opus revizuirilor. Sa nu fiu insa interpretat gresit. Sunt departe de ideea unei interdictii monahale aplicate omului de litere de-a face politica. Daca acesta are un elementar respect de sine, trebuie sa implineasca insa niste conditii minimale: sa slujeasca o cauza politica morala, pe cat cu putinta sa n-o implice in opera la modul unor ingerinte teziste, sa aiba bunul simt de-a admite ca face politica atunci cand o face. In rest… In rest constatam ca in campul nostru cultural s-au (re)constituit doua mari grupari. Pe de-o parte, autorii care inteleg a-si asuma raspunderea unei innoiri etic-estetice, implicand deplina libertate a opiniei, detabuizarea tuturor subiectelor si a tuturor numelor, inlaturarea cliseelor, infruntarea prejudecatilor izvorate frecvent din interdictiile, din falsele cucernicii, din entuziasmele pripite ale perioadei totalitare. Pe de alta parte, „noua generatie” de conformisti, de oportunisti cu ochii lacom atintiti asupra jocurilor puterii si a beneficiilor ce decurg din servirea acesteia. O noua categorie de oficializati. Unii dintre ei dispun de experienta adularii „genialului carmaci”, altii – captura cea mai pretioasa a postideologiei – sunt personaje ce si-au conservat o relativa onorabilitate sub zodia totalitara ori chiar au schitat gesturi de oponenta. Metamorfoza celor din urma e cu atat mai intristatoare. Pe bossul academic l-am pomenit adineauri. Altul a ajuns diriguitorul unor vaste „fundatii', ulterior al unei reviste, gudurandu-se pe langa puterea iliesciana, adoptand poza unui mentor arogant al confratilor. Altul s-a manifestat ca un colectionar de inalte dregatorii (de preferinta cea de ministru) sub diverse guvernari, tip epicureic si astutios-sceptic, grabindu-se a se dezice indata dupa decembrie '89 de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, de Al. Paleologu si chiar de… Vaclav Havel, spre a se situa mai lesne pe varful valului politichiei de momentan succes. Asemanarea d-sale de comportament cu Mihai Ralea e frapanta. Si mai e cazul unei personalitati, de altminteri remarcabile, pe care nu stiu cum s-o clasez. Un filosof-editor care asterne cu o mana (nu stiu daca cu dreapta sau cu stanga) texte de-o salutara intransigenta (bunaoara un Apel catre lichele), iar cu cealalta mana face dificultati lui Paul Goma, Luciei Hossu-Longin, lui Bujor Nedelcovici si, in schimb, in cel mai balcanic stil, il imbratiseaza fara nici o retinere pe epicureul sceptic (aici, sa recunoastem, intervine, poate, un simtamant frumos, recunostinta pentru cel care i-a pus in brate editura la care prospera)… Aceasta e polarizarea vietii intelectuale autohtone, corespunzatoare, dupa cum vedem, impartirii sale intre „baietii buni” si „baietii rai” din decursul „epocii de aur”. Am evoluat, am involuat ori stagnam? Raspunsul il poate da fiecare din noi, in functie de nuantele de constiinta ce il apropie de una sau alta din cele doua pozitii principale pe care le-am schitat.
Jocurile istoriei sunt impredictibile
– Ce loc mai ocupa literatura in preocuparile si in mentalul omului de tranzitie?
– Aparent, acest rol se micsoreaza. Deziluzia e contagioasa, trecand din domeniul vietii curente in domeniile ce par sortite valorilor spiritului, umbrindu-le, instrainandu-le. Un prim efect al acestui proces il alcatuieste interesul sporit pentru literatura-document (memorii, jurnale, autobiografii, corespondenta), implicand un discredit al celei fictionale. Daca in comunism realul brutal, implacabil, era oarecum contrabalansat de flora imaginarului (subintelegandu-se ca, paradoxal, realul totalitar constituia un artificiu), acum acest real schimbat, dar nu in bine sub nenumarate aspecte, alieneaza imaginarul ce pare a nu-si mai pastra abisalul reparator, magia compensatoare. Cat va dura o astfel de situatie? Jocurile istoriei sunt impredictibile. Nadajduim totusi ca lucrurile se vor normaliza candva, intrucat creatia literara nu e numai o ecuatie personala, ci si, asa cum scria E. Lovinescu, in Istoria civilizatiei romane moderne, „o expresie a sufletului colectiv, in latura ei cea mai intima si permanenta”. Si credem in revirimentul normalitatii.
– Care sunt satisfactiile si insatisfactiile dumneavoastra dupa o viata de scris?
– Vedeti dumneavoastra – si aici reiau gandul anterior – nu doar deziluzia, ci si iluzia e contagioasa. M-as putea socoti, dintr-un punct de vedere omenesc, un cumulard de insatisfactii. Un ins care n-a putut domicilia acolo unde i-ar fi placut, care n-a avut niciodata un serviciu aducator de satisfactii, care a fost mereu rupt de mediul unde traiau prietenii si colegii sai, care n-a calatorit niciodata in strainatate etc. Dar ne plasam astfel pe un teren accidentat pe care trecutul – fictiune suprema, dupa cum obisnuiesc a-l aprecia – il absoarbe incetul cu incetul, il anihileaza. Va marturisesc ca nu realizez daca as fi fost mai „fericit” la ceasul tarziu de fata, in cazul in care se intampla sa locuiesc intr-un centru cultural, in cazul in care as fi facut „cariera”, in cazul in care as fi vizitat Parisul, Roma sau Londra.
Ma simt tot mai mult contopit cu lecturile si cu scrisul meu deopotriva liric, critic, aforistic, publicistic, aspirat de iluzia consolatoare a totului. Sunt una cu textul, indiferent de ceea ce as putea indica drept neajungeri, imperfectiuni, vicisitudini existentiale, solidar cu conditia acestuia. Nici nu-mi dau seama astfel daca e o „satisfactie” sau o „insatisfactie”. E un Destin, id est un factor obiectiv.
Carti publicate
Un trandafir invata matematica (1968)) ¥ Trei nori ¥ Miron Pompiliu si Junimea (1969) ¥ Raul incinerat (1971) ¥ Saluta viata (1972) ¥ Teritoriu liric ¥ Inflorirea lucrurilor (1973) ¥ Idei si forme critice ¥ Bacovia, un antisentimental ¥ Apologii (1975) ¥ Rigoarea vazduhului (1978) ¥ Poeti romani de azi ¥ Critici romani de azi (1981) ¥ Intre critici (1984) ¥ Contemplatii (1984) ¥ Cotidiene (1986) ¥ Existenta poeziei ¥ De la Mihai Eminescu la Nicolae Labis ¥ Oglinda si vidul (1993) ¥ Peisaj critic I-III ¥ Un izvor bolborosind inauntrul termometrului (1996) ¥ A doua viata ¥ Cum am devenit stalinist ¥ E. Lovinescu intre continuatori si uzurpatori ¥ Nimic n-ar trebui sa cada (1997) ¥ Amarul Targ (1998) ¥ Imposibila neutralitate ¥ Amurgul idolilor ¥ Dealul purtat de scripeti ¥ Dialoguri crude si insolite, realizate de Grigore Scarlat ¥ Peisaj critic (1999) ¥ Poezie romana contemporana, I-II ¥ Spatiul dintre corole (2000) ¥ Amintiri din epoca de platina ¥ In raspar ¥ Repere critice ¥ Acul si steaua (2001) ¥ De unde pana unde (2002) ¥ In jurul libertatii (2003) ¥ In padurea de metafore ¥ Jocul literaturii si al sortii ¥ Natura moarta si vie (2003) ¥ Post-texte ¥ Vorbind (2004) ¥ Fiindca ¥ Din jurnalul lui Alceste ¥ De la un critic la altul ¥ La ce ora vine dentistul (2005).
Cea mai buna masura (aforisme)
Am impresia ca cea mai buna masura pentru calitatea proasta a unei epoci o constituie prejudecatile pe care le produce si vehiculeaza in legatura cu arta.
*
Visul e firesc tocmai prin doza sa de supranormal.
*
Relativizeaza tot ce poate realiza spontan. Isi adora artificiul.
*
Sa fie bucuria un calcai al lui Achile in viata spiritului?
*
A visa presupune a-ti transpune fiinta in stare de proiect. Fapt din care decurge imbinarea de ingenuitate si de risc profund a oricarui vis.
*
Orice vis e subversiv. Din care pricina tendinta de a ascunde visurile, de a le trece intr-un soi de clandestinitate psihica. Suavul complot etern al visatorilor, care umple vazduhurile.
*
Prostul e natural inclinat spre rautate, intrucat nu poate distila si generaliza, operatii strict trebuitoare pentru a ajunge la toleranta, bunatate, mila.
*
Banalitatea pe care te imbarci ca pe un vas solid si incercat pentru a ajunge – unde in alta parte? – pe tarmul absolutului.
*
Constiinta insangerata precum o mana ranita.
*
Inteligenta artificiala: ori e lipsita de artificiu, ori e lipsita de inteligenta!
*
Artificiile cele mai suparatoare sunt cele ingrate fata de modelul lor. Majoritatea artificiilor se comporta astfel.
*
In tinerete glumele cele mai spumoase aveau pentru tine o nota de gravitate. La maturitate, propozitiile cele mai grave au dobandit o nuanta glumeata.
*
Ironia nu ne cunoaste. Ea se cunoaste doar pe sine, ca orice vanitate.
*
„Da mana celui ce cade” (Focilide din Milet). E mai putin important daca te antreneaza sau nu in caderea sa.
*
Amanam fie dintr-un exces de incertitudine, fie dintr-un exces de certitudine.
