Toata lumea stie despre deportarile din Banat in Baragan, dar cati stiu despre deportarile din Giurgiu, in toata tara?
Intre anii 1952 – 1954, in perioada in care s-a construit Podul Prieteniei intre Romania si Bulgaria, 823 de persoane din Giurgiu au fost deportate in toate colturile tarii; s-a crezut ca era nevoie de spatii locative pentru lucratorii de la pod. Mircea Popescu, membru A.F.D.P.R., giurgiuvean de bastina, isi aminteste de anii deportarii, care i-au marcat tineretea si intreaga viata.
L.S. Domnule Mircea Popescu, am fost deportati amandoi la Radaseni, in nordul Moldovei, numai ca dumneavoastra erati mai mare, ca varsta. Cati ani aveati atunci ?
M.P. Cand am plecat in deportare, aveam 16 ani, iar sora mea 14 .
L.S. Care credeti ca au fost cauzele deportarilor din Giurgiu?
M.P. Am incercat ani intregi sa aflu cat de utila a fost regimului deportarea noastra, ce se putea castiga, daca ne lichidau. Concluzia mea iese din tiparele actiunilor obisnuite ale vremii. Au fost deportate peste opt sute de persoane din Giurgiu. Intreaga avere, a tatalui meu, mica sau mare, insemnase cateva case, intreprinderi si conturi bancare. Atunci, insa, averea nu mai exista, iar familia traia la limita saraciei. Tatal meu fusese om vrednic. Muncise de la sapte ani, ca ucenic, apoi ca mecanic la o moara, iar la vremea respectiva avea peste cincizeci si cinci de ani de munca. Clasa din care facea parte nu putea sa fie lichidata, pentru ca deja fusese desfiintata, iar din punct de vedere ideologic, sau propagandistic, tata nu mai avea aceeasi influenta. Toti cei care urmau sa fie deportati traiau la marginea cersetoriei. Acum, aparea o alta clasa, iar clasa alor mei era de mult apusa.
Tata a avut curajul sa intrebe: "De ce sa plecam, la ce va foloseste"?
Pentru ca fusese o autoritate morala si economica, el isi rezerva dreptul sa puna o astfel de intrebare noilor stapani. Raspunsul dat de unul dintre ei a fost ca e nevoie de spatiu locativ pentru persoanele care vor construi Podul Prieteniei. A adaugat apoi: "Voi tot nu sunteti buni de nimic". Pot spune, insa, ca niciuna dintre locuintele eliberate nu a fost ocupata. Pentru lucratori, s-a construit un cartier intreg de blocuri noi.
L.S. Tatal dumneavoastra a fost un liberal convins, dupa cate stiu eu.
M.P. Fara a fi intelectual, tata a avut idei liberale dintotdeauna, de aceea s-a apropiat de Partidul Liberal. In viata, a incercat sa aiba libera initiativa. El a avut vocatia de lider si a organizat un fel de munca in cooperatie, la tara, si totodata a integrat si populatia tiganeasca din zona. Era, de asemenea, curajos, incat a salvat multi evrei. Astfel, la diferitele mese cu invitati la cina, a propus bancherilor din oras, in prezenta ofiterilor nemti sau rusi, (incartiruiti obligatoriu in casa noastra, dupa imprejurari), sa nu sisteze creditele intreprinzatorilor evrei.
El le-a explicat ca prin sistarea creditelor, ar periclita afacerile din judet, marind criza si saracia din vremea razboiului si din anii de dupa. Evreii au fost recunoscatori si, in anul 1946, i-au propus sa fie ajutat sa paraseasca tara. Tata a refuzat, considerand ca este dator sa lupte aici, pana la mult sperata venire a "americanilor". Intre anii 1927 – 1947, el a condus delegatia liberala. Acest lucru nu l-as fi aflat daca nu i-as fi vazut dosarul de la securitate.
L.S. Ce s-a intamplat cand ati ajuns la Falticeni?
M.P. La Falticeni, am avut surpriza neplacuta ca seful garii si doi subalterni sa pretinda tatei o suma exorbitanta pentru vagon. Tata le-a spus ca platise deja, dar acestia n-au vrut sa inteleaga, rupand chitantele prezentate. Noi nu mai aveam bani, ci cateva ceasuri de aur, inele si cercei, ca valori de schimbat la Falticeni, la stomatologii evrei.
L.S. De ce va tot mutau?
M.P. Nu stiu si nici nu puteai sa intrebi. Era o mare vina sa pui intrebari. Chiar si astazi, adevaratul motiv al deportarii noastre nu se cunoaste. (Desi exista o lege a transparentei in domeniul informatiilor de interes public)
L.S. Care a fost urmatorul pas?
M.P. Inregistrarea la Militie. Eu nu aveam D.O. adica domiciliu obligatoriu, inscris pe buletin, ci la fel ca parintii mei, mentiunea "Art. 239, conf. Ord. M.A.I. nr…". Unii au primit D.O. chiar de la inceput, iar altii, mai tarziu. stampila era mare si vizibila, pusa cu tus, pe buletinul de populatie. In 48 de ore, am fost obligati sa muncim.
L.S. stiu ca toti deportatii munceau la Combinatul Forestier din Falticeni.
M.P. Da, am primit si noi instiintare sa ne prezentam la Combinatul Forestier din Falticeni si sa ne incadram in munca. In anul 1952, tata avea 67 de ani. El nu arata rau, fiind un potential longeviv, desi trecuse prin saptamani si luni de incarcerari si maltratari, cat si prin multe perchezitii de la 12 la 2 noaptea. De la aceste perchezitii, militienii plecau intotdeauna cu "daruri": covoare persane, oglinzi venetiene etc. Cineva ne-a sfatuit ca tata sa nu lucreze, pentru a nu i se inscena vreun accident de munca.
L.S. Cum a fost prima zi de munca la Combinatul Forestier?
M.P. Dimineata, ne-a luat un camion din fata Sfatului Popular si ne-a dus in oras. Erau vreo 4 – 5 km pana acolo si vreo 2 – 3 pana la Combinat. Ni s-a spus sa caram in echipa, care era formata din patru oameni. Se carau dulapi (scanduri) lungi de 6 m si grosi, de 30 – 50 mm. In prima saptamana, am crezut ca mor. A doua zi, nu ne-au mai dus cu masina, ci am mers pe jos. Dupa o munca obositoare, trebuia sa luam drumul inapoi, inca 7 km. Nu mancam nimic toata ziua, dar o minteam pe mama ca mananc la cantina. Ea imi dadea totusi un sandvis. Unii mai aruncau cate un colt de paine neagra intre vagonete, pe care eu il disputam cu cainii.
Azi, amintindu-mi de acele vremuri, uneori, cand vad vreun caine vagabond, prin parc, scot ce am de mancare la mine si-i dau si lui. De atata munca bruta pe care am facut-o atunci, mainile mele de viitor pianist (studiasem pianul 10 ani) erau deformate, ca vai de ele. Desi fusesem bogat, tata ma educase americaneste. Ma punea chiar sa fac rost de bani. Dadeam meditatii, mergeam la grajd cu mos Petre si taiam lemne cu joagarul. La combinat, la Falticeni am incarcat zeci de trenuri cu lemne care mergeau la rusi.
L.S. V-a prins bine aceasta educatie…
M.P. Bineinteles, dar munca la combinat era altceva. Pentru mine si batranii concetateni, care ma insoteau, era o tentativa de asasinat. Eu eram destul de indraznet si cand ne-au mutat de la familia Lovinescu, am intrebat de ce ne-au mutat. Militianul i-a spus mamei sa-mi lege gura, ca vorbesc prea mult. Mama a intrebat daca am fost obraznic si l-a rugat sa nu-mi faca nimic, ca ma va pedepsi ea, dar militianul a asigurat-o ca nu-mi face nimic mie, ci ei. A adaugat, repet textual: "Ai sa uiti, catea nenorocita, ca l-ai fatat! Ti-l stergem din registrul starii civile!". La aceste vorbe, mama a lesinat. Imi amintesc ca la vremea aceea, eu voiam sa capturez avionul postei, care ateriza zilnic pe un deal si sa fug.
L.S. Cum se desfasura o zi de munca la combinat?
M.P. Ziua de munca dura zece ore. Prezenta la timp era obligatorie, dar efectuarea celor zece ore nu era controlata de pontatori, cat de muncitorii, care te reclamau, daca nu veneai la timp, pentru ca ei aveau interes sa-si faca norma.
L.S. Era o munca bruta. Cum putea sa lucreze acolo un pianist?
M.P. Intr-adevar se muncea intens. Mainile mele erau pline de aschii si de basici. Mama punea in lighean apa calda si imi scotea aschiile, iar eu plangeam de durere. Am lucrat la combinat in cursul verii, iar toamna, am gasit un loc de munca la fabrica "Fructonil". Se stocau fructe de padure. Acolo, am invatat sa papuresc butoaie. Puneam papura intre doage, sa iasa butoiul etans. Era infinit mai usor decat la combinat. Ajunsesem sa fiu atat de puternic pe la optsprezeci ani, incat, din gara Falticeni, puteam urca pe deal cu o butelie de aragaz plina, mergand, cu ea pe umar, pana la Radaseni.
Acum, insa, am aorta hipertrofiata si hernie de disc. Din tinerete, pe cand faceam alpinism, ma intrebam de ce nu puteam sta prea mult in picioare si cara un rucsac mai greu de 15 kg, in timp ce altii duceau 40. In urmatorul an, nu am mai lucrat dimineata, ci in schimbul doi, pentru ca incepusem scoala. Am intrat in clasa a XI-a, in toamna anului 1953.
L.S Parintii copiilor deportati au depus un memoriu la Comitetul Central si s-a aprobat sa dam examenele o data cu elevii corigenti, pentru promovarea in clasa urmatoare.
M.P. Eu nu am avut nevoie de niciun memoriu. Mama a cerut inscrierea mea la scoala, spunand directorului ca-si asuma o raspundere mai grava, daca nu ma primeste, decat daca inscrie un tanar, care munceste zilnic la construirea socialismului. Am urmat apoi scoala la Liceul de baieti (azi Liceul Nicolae Gane, din Falticeni), ca elev in clasa a XI-a.
L.S. Ce amintiri aveti din liceu? Cum a fost prima zi de scoala?
M.P. In prima zi, toti se fereau de mine, ca de un ciumat. Eu fusesem in clasa a VIII-a la liceul Matei Basarab, in echipa de basket si eram foarte mandru. Pentru ca avea loc festivitatea de incepere a scolii, a venit fiul inspectorului scolar, Iordache, anuntandu-ne sa ne grabim. Noi, tocmai terminasem o partida de basket. In timp ce ma spalam cu apa dintr-un butoi, el m-a apostrofat, zicandu-mi "Ma, deportatule, de ce intarzii?" Eu l-am bagat cu capul in jos, in butoi.
L-am scos, pentru ca m-au sfatuit baietii sa ne impacam, ca am s-o patesc. I-am spus insa ca, daca mi se intampla ceva, il tai si am infipt cutitul in butoi, zicandu-i: "Ne impacam sau mori!" Era o mare gafa chiar la inceputul anului, dar odrasla inspectorului stia ca e mai sigur sa fiu elev, ca sa pot fi controlat de scoala, asa ca ne-am impacat.
L.S. Elevii va considerau dusman al poporului?
M.P. Diriginta, doamna Scripcaru, era profesoara de romana si, pe langa scriitorii studiati, mai strecura si alti scriitori, care erau epurati din cartea de romana, deci nu se studiau. In prima zi, le-a spus colegilor mei ca am probleme din cauza parintilor si, ca s-ar putea ca romanilor sa le fie teama sa stea cu mine in banca, dar poate vor vrea elevii evrei sa-mi fie colegi. Atunci, s-a ridicat in picioare jumatate din clasa, in semn ca ar dori sa-mi fie colegi de banca.
L.S. Aveti vreo poveste deosebita din deportare?
M.P. Da, una este cu totul deosebita. In anul 1953, a fost o iarna dura, cu ger de -20 de grade. Era greu sa merg la Radaseni pe astfel de ger. Meditam copilul unui croitor, Iordache. Acesta era prostut, adormea la meditatii, iar croitorul il batea cu funia uda. M-a gazduit in sura, unde avea o soba cu plita. Mi-am improvizat un pat, ba i-am adus acolo pe fratii Dumitrescu si pe sora mea. O data venea mama cu mancare, o data mama lor. In primavara, am reluat drumurile. Atunci, prin martie sau aprilie, cred ca a murit Maniu. Gazda noastra, Vasile Lovinescu ne-a adus vestea, spunandu-ne ca moartea lui este o sansa pentru noi, pentru ca asta n-o sa inghita americanii. Ei, n-a fost asa. A murit, dupa aceea, si Stalin.
Megafoanele urlau in Falticeni, lumea, capiata, plangea. Plangeam si eu, dar de bucurie, ca vom scapa in curand. O baba, care m-a vazut plangand, mi-a spus: "Nu mai plange, maica, poporul sovietic are, in continuare, conducatori mari". Mie imi venea sa-i spun: "Nu plang de tristete, tampito, ci de bucurie, plang." Se apropia crosul "Sa intampinam 1 Mai." Am iesit pe primul loc si m-au selectionat in urmatoarea etapa, care se desfasura la Campulung, in padure. M-am calificat si atunci. Urmatoarea faza era la Bucuresti, pe hipodrom.
Cu Art. 239 pe buletin, nu ma vedeam bine. Totusi, am intrat in echipa regiunii Suceava. Biletul era platit, iar numele meu figura pe o foaie colectiva. Am stat o saptamana in Bucuresti, la un camin studentesc. De data aceasta, am iesit in primii zece. M-am intalnit cu un var, care s-a interesat la ce facultate as fi putut sa ma inscriu. Era o solutie, sa-mi faca rost de o scutire medicala si sa fiu navetist de la Bucuresti la Radaseni si inapoi. Nimeni nu mai facuse astfel de naveta de sute de kilometri, incat ar fi fost o premiera.
L.S. Intr-adevar era un act temerar.
M.P. Am rezolvat toate culegerile de matematica, fizica si chimie, dupa ce veneam de la lucru. Aveam memorie buna. Era in anul 1953. Dupa Bacalaureat, lumea ma sfatuia sa-mi vad de treaba, si sa ma multumesc doar cu liceul, pentru ca s-ar fi putut sa fac inchisoare, daca as fi fost prins ca plec din localitate. Un prieten, evadat de doua ori din mana rusilor, care luau prizonieri si dupa armistitiu, Niculae Amariei, imi spusese de niste locuri unde sa ma ascund, la Manastirea Rasca si Schitul Icoana.
Gazda noastra din Radaseni ma crede profet, pentru ca i-am zis atunci ,ca, daca Dumnezeu ma ajuta sa scap, ma rog ca un copil de-al sau sa umble in lume, pe unde va dori, liber si apreciat. Intr-adevar, eu am scapat, iar un copil de-al lui este fizician, specialist in mecanica cuantica, savant, nu alta. Acum este invitat la diferite congrese, incat predictia s-a adeverit. Lucreaza in U.S.A. la o mare universitate.
L.S. Da, prea este mare coincidenta, pare a fi o adevarata minune. Atunci, ati mai dat examen la facultate?
M.P. M-am hotarat sa plec la facultate, iar parintii nu s-au opus.
L.S. La ce facultate v-ati inscris?
M.P. A fost un adevarat periplu pe la vreo sase facultati si I.C.E.F. (Detineam recordul national de juniori la 800 m. plat). Am avut proasta inspiratie sa scriu in autobiografie ca am avut moara. Probabil ca unii giurgiuveni, care imi cunosteau familia, au adaugat si fabrica de sifoane, tamplaria, magaziile, etc. Din aceasta cauza, nu am fost primit sa dau examen de admitere. O ruda a mea, fost coleg al decanului de la Facultatea de Metalurgie, a aflat ca la aceasta facultate si la Facultatea de Mine primeau si pe "puii de naparca," pentru ca atunci cand terminau facultatea, ii bagau sa-i "curete" in mine si in topitorii. Colegii mei, care au lucrat in metalurgie, nu mai traiesc.
L.S. Dar dumneavoastra, cum ati reusit sa le supravietuiti?
M.P. Eu am deviat putin din metalurgie. Dar sa continui periplul. Matusa mea a avut o idee stupida. Ea voia sa merg la Ministerul Invatamantului, ca sa ma primeasca in audienta si sa-mi ridice domiciliul obligatoriu, pentru aputea urma studiile.
L.S Ministrul v-a aprobat ridicarea restrictiei?
M.P. Functionara de la informatii, care te inscria sau nu la audiente, a deschis buletinul si mi-a spus sa-l iau si sa fug, ca o nenorocesc si pe ea, daca ma vede cineva. I-am purtat mereu un mare respect si recunostinta. Totusi, am reusit sa fiu admis la Metalurgie. Eram in grupa 632, din anul I. M-am inapoiat la Falticeni, iar dupa zece zile, m-am intors la Bucuresti, de parca eram navetist.
L.S. In primavara aului 1954, am fost liberi. Cum ati primit stirea eliberarii?
M.P. Ne-au chemat la Suceava, sa ne dea buletine noi. La Militie, ne-au spus sa nu discutam nimic despre ce am patit, ca vom muri.
L.S. Multi n-au povestit despre deportare.
M.P. Mie nu mi s-a parut ca mint, ascunzand la facultate, ca am fost deportat, daca tot n-aveam voie sa spun. Am trait anonim si sarac, pentru ca asa am ales. Eu cred in viata de dupa moarte. Doar cine nu crede intra in aceasta hora. Dupa examenul de licenta, Comisia de repartitie, din care faceau parte si ministri, ne-au repartizat dupa coeficienti arbitrari, stabiliti de cadre. Atunci, eu am intrebat de ce nu publica repartitiile, in ziarul Scanteia, ca sa sa poata fi cunoscute de toti. Am acceptat sa fiu repartizat la Uzinele "Steagul Rosu", doar la sfatul decanului facultatii, care m-a facut sa inteleg, dupa o scurta discutie particulara, ca pot fi arestat pentru felul in care m-am comportat cu "Organele Comisiei".
L.S. Cum v-ati acomodat acolo?
M.P. Se putea muri usor. Daca ajungeai in oala cu otel vascos, te evaporai deasupra ei. N-am ramas la Steagul Rosu. Toata viata mi-am dorit sa ies din tara. Nu am reusit, dar am facut schimb de repartitie cu un brasovean care prinsese Ploiestii. Apoi, am plecat la Bucuresti. Am primit si o repartitie pe o camaruta in podul casei preotului bisericii Matasari. Am lucrat la Uzinele de Masini Agricole Semanatoarea, apoi, la Fabrica de Radiatoare si Bai, cu sediul in Militari.
L.S. Ati ramas acolo ?
M.P. Nu, am dat concurs la Institutul de Cercetari tehnologice in Constructii de Masini. Acolo, am vrut sa sustin teza de doctorat, dar n-am putut, desi lucrarea mea fusese premiata ca lucrare de cercetare in Planul de Stat. Atunci, am amenintat ca fac greva foamei. In 1966, an de deschidere politica, am luat o prima de 12.000 lei si o Stea Argintie, pentru realizari in intreprinderile socialiste. Eu ii spuneam Steaua de Tinichea. Am brevetat procedee aplicate in intreprinderile romanesti, care au scutit statul de plata a milioane de dolari.
Eram proiectant sef la 29 de ani, avand in subordine, la unele lucrari, persoane remarcabile profesional, care aveau peste de 50 de ani. Interdictia de a iesi din Romania, fie si cu pasaport turistic, pentru o zi in Bulgaria, fara a "semna pactul cu Diavolul", m-a determinat sa plec in invatamantul liceal, de unde speram sa fac un contract pentru Africa si sa pot evada la prima escala in Europa.
L.S. Va multumesc.
