Cand citesti publicistica lui Cristian Badilita esti in permanenta sedus de nervul sau intelectual, de placerea lui de-a se bate prin idei cu aceia care din pacate nu inteleg ca bataia ideilor este ca o binecuvantata mangaiere. Degetul pe rana este, daca nu gresesc, ultimul sau volum de publicistica aparut la editura Curtea Veche. Sa pui degetul pe rana… Dar are rana nevoie de atingerea ta, de vindecarea pe care i-o propui? Am retiinut acest fragment foarte interesant din articolul Sfarsitul lumii a avut loc…
Cum bine stim capitolul mesianic este principala poticnire in relatile dintre evrei si crestini. Episodul actual avandu-l ca protagonist pe rabbi Kaduri se interpreteaza intr-o istorie bimilenara. La inceputul secolului al II-lea dupa Hristos sub domnia lui Hadrian o revolta cu caracter mesianic condusa de Simeon bar Kohba ( supranumit si Fiul stelei ) a facut numeroase victime.
O traditie spune ca armata lui Kohba numara patru sute de mii de osteni fanatizati care, inainte de a fi recrutati, erau pusi fie sa-si taie un deget, fie sa dezradacineze un cedru urias, facand astfel dovada unui curaj nemilos. Manati de avantul mesianic al comandantului lor si sustinuti de predicile incandescente ale rabinului Aquiva, ostenii s-au sacrificat pana la unu, tinand piept mai bine de trei ani puternicelor legiuni romane… Acest fragment scoate in evidenta dimensiunea accentuat mesianica a poporului evreu, care tot timpul a crezut intr-un Trimis ce ii va lumina calea in vremuri aprige de restriste.. Evreul nu poate fi indiferent fata de ideea sfarsitului lumii. Fiindca lumea a avut un inceput are si un sfarsit iar educatia marilor profeti si rabini este tocmai aceasta facuta in numele unui sfarsit de a carui iminenta trebuie sa fim constienti. Cristian Badilita prezinta problema dintr-o eleganta perspectiva culturala. Sfarsitul lumii confera celui care-l constientizeaza un fior eschatologic dar care, daca este mult prea solicitat, se transforma in nevroza.
Pentru crestini sfarsitul lumii a venit deja de la prima infatisare a Domnului. De aceea nu–l mai astetam ci stam cu nadejdea lamuririi in sensul vechi al cuvantului. Traim intr-un prezent viitor fiindca prin Intrupare lumea veche a murit. Dar lumea se invecheste de la o zi la alta, odata transfigurata, transfigurarea se cuvine repetata. De aceea trebuie sa privim atent in noi insine. Nici nerabdatori isterici, cum spune autorul nostru, ori molcomi indiferenti, adevaratul crestin este echilibrat vigilent gata sa-l primeasca pe Domnul.
