M-a lasat pe ganduri acest proverb indian: Oamenii se nasc, dupa faptele lor, natangi, muti, surzi, pociti. Vasazica, dupa faptele noastre ne mai nastem o data, cu defecte (ce adevar adevarat!), chiar daca prin nasterea din pantecele mamei nu avem defecte din punct de vedere fiziologic, ci chiar trasaturi frumoase, robuste – insa prin faptele noastre nevrednice putem deveni pociti.
Ei, se intelege usor, proverbul are in vedere chipul launtric, ce tine de mintea, de spiritul nostru si pe care ni-l facem noi, in viata traita, prin preocuparile, prin faptele noastre, si mai ales prin caracterul nostru. Lasandu-ne tarati numai de nevoile trupesti, de placerile, de desfatarile simturilor, se stinge in noi viata sufleteasca, mintea nu mai e in stare sa dobandeasca si o lumina metafizica, aceasta nu se mai ridica deasupra „pasunii pe care pastem”. Si atunci, cum spune proverbul indian, ne nastem prin noi insine, prin faptele noastre, natangi (adica marginiti, prostanaci, neindemnatici); devenim muti si surzi, adica nu mai avem decat o comunicare la nivelul primului sistem de semnalizare al necuvantatoarelor (dupa teoria lui Pavlov), nu mai suntem in stare sa rostim si sa auzim cuvantul; apoi, chiar daca fizic suntem inalti, frumosi, sufleteste devenim pitici, pociti – dupa cum spune vorba romaneasca: l-am vazut pe cutare… dar ce mic e la suflet!
Si ma gandeam: Da… Sa cautam puteri in noi sa crestem bine nu numai la oase, la muschi, ci si launtric, sa avem si acolo un chip frumos, inalt, puternic – si nu unul pocit!
