Una dintre cele mai tulburătoare analize ale societății și politicii rusești a fost făcută de un român. Este vorba de unul dintre cei mai importanți lideri ai exilului românesc, Ion Rațiu. El se afla în exil din anul 1940. În acel an, plecase la Londra, pentru a lucra la Legația României alături de unchiul său, diplomatul V.V. Tilea. După instaurarea statului național-legionar, V.V. Tilea și Ion Rațiu au demisionat, pentru că au refuzat să servească totalitarismul de dreapta.
În timpul războiului, Ion Rațiu, care terminase Facultatea de Drept a Universității Regele Ferdinand I din Cluj, a primit o bursă pentru a studia economia la Universitatea Cambridge. În paralel, el a participat, alături de unchiul său, la formarea unei organizații românești a exilaților și a colaborat cu proaspătul departament românesc al BBC.
După încheierea războiului, Ion Rațiu, de la nașterea căruia serbăm chiar în aceste zile 100 de ani, a acoperit, în calitate de corespondent de presă, lucrările Conferinței de Pace de la Paris.
S-a îmbolnăvit grav de TBC și s-a retras în Elveția, pentru a se trata și pentru a se vindeca de această boală. În anii petrecuți în Elveția, el a scris o carte intitulată „Moscow challenges the world“ (Moscova sfidează lumea – n.n.). Din motive financiare, aceas-tă carte nu a văzut lumina tiparului decât mult mai târziu, în 1986. Prima carte scrisă de Ion Rațiu care a fost tipărită a fost „Policy for the West“ (Politică pentru Occident – n.n.), apărută în 1957.
Brian Crozier: Ion Rațiu îmbină claritatea analizelor cu preștiința
Istoricul și publicistul Brian Crozier considera, în 1986, că analizele lui Ion Rațiu se numără printre cele mai bune din lume. „Nu sunt mulți scriitori pe teme politice care să combine claritatea viziunii cu preștiința. Ion Rațiu este unul dintre cei puțini, așa cum a demonstrat-o acum aproape 30 de ani în cartea sa profetică «Policy for the West» (Harvill, 1957). Pentru a-mi susține afirmațiile, voi cita numai două pasaje izbitoare din primele pagini:
«… în Vietnam, guvernul lui Diem, sprijinit pe baionetele americane, are o existență precară – un vânt rece dinspre Nord, ezitare și nehotărâre din partea puterilor occidentale și va fi doborât.
Afganistanul, deși nu tot atât de evident, nu se află într-o poziție mai bună. Forma de guvernământ feudal-tribală care există acolo nu are nici forța morală, nici forța materială și fizică necesară pentru a rezista cu succes unei bine direcționate tentative de a captura puterea. Poporul afgan se va ralia, probabil, în jurul ideii naționale și își vor urma conducătorii, în cazul în care țara va fi invadată. Mândria, tradițiile și tenacitatea muntenilor îi vor ajuta în mod sigur în rezistență, dar ei nu au arme și nici forță industrială. Mai mult, în acest moment, Afganistanul nu are o semnificație deosebită pentru puterile internaționale. Ast-fel, nu va fi surpriză dacă Afganistanul se va număra printre următoarele victime ale agresiunii comuniste.»
Repet, aceste rânduri erau publicate în 1957; 15 ani înainte ca Statele Unite, ulterior negocierilor de la Paris, să-și fi abandonat aliații sud-vietnamezi înaintea comuniștilor victorioși din Nord; 18 ani înainte ca Saigonul să fie ocupat de comuniști; 21 de ani înainte ca prima din cele trei lovituri de stat direcționate de sovietici să fi adus un guvern comunist la Kabul, urmată, un an mai târziu, de invazia sovietică a acelei țări cu soartă tragică“, scria Brian Crozier.
Strategia lui Stalin, refolosită de Vladimir Putin
Aceste rânduri ale istoricului Brian Crozier fac parte din prefața la ediția românească a cărții „Moscova sfidează lumea“, apărută în 1990 la Editura Signata din Timișoara. În acei ani, în care URSS intrase într-un proces rapid de disoluție, părea că analizele lui Ion Rațiu aparțin trecutului. Însă ultimii ani arată o răsturnare a istoriei. Dictatorul rus Vladimir Putin a revenit la vechea strategie din perioada lui Stalin, iar analizele lui Ion Rațiu au redevenit un instrument deosebit de util pentru a înțelege politica Moscovei, inclusiv în problematica scutului antirachetă.
„Nu este nevoie să intrăm în detaliile mizeriei, greșelilor și brutalității care abundă în ultimii treizeci de ani de istorie rusească (n.r. – rândurile au fost scrise în perioada 1946-1950). Ele pot fi găsite în orice lucrare despre Rusia sovietică. De asemenea, este de importanță secundară o discuție asupra faptului dacă statisticile rusești, care indică o creștere enormă a producției, reflectă sau nu adevărul. S-ar putea foarte bine ca prezenta creștere a producției să fie, așa cum arată Colin Clarks în volumul Critique of Russian Statistics (Critica statisticilor rusești – n.n.), doar pe jumătate din cifra oficială. La fel de bine se poate ca metodele uzitate pentru obținerea acestei creșteri să fie o risipă atât în materii prime, cât și în vieți omenești. Pentru scopurile noastre totuși, este de cea mai mare importanță să acceptăm faptul că în Rusia sovietică a avut loc o mare creștere a capacității productive, cât și a producției, și că ambele s-au petrecut într-o perioadă de timp relativ scurtă.
Ideea că Rusia este parcela de teren solid salvată din mlaștină i-a ajutat mult pe liderii comuniști. Ea le-a folosit pentru a pune în circulație trei idei care au sporit eforturile credincioșilor (adică ale comuniștilor – n.n.) și i-a făcut gata să îi conducă pe ceilalți (adică pe compatrioții necomuniști – n.n.) spre eforturi sporite, independent de suferința pe care au provocat-o procedând astfel.
Mai întâi, ei au creat o stare de urgență. Apele mlaștinii ar putea inunda oricând terenul asanat. Ele pot fi respinse doar printr-un efort continuu. Această idee a fost cel mai ușor de împământenit, dat fiind că în anii de început Rusia sovietică a avut de luptat împotriva intervenției străine.
În al doilea rând, în ciuda dimensiunilor Rusiei sovietice, conducătorii ei au reușit să învie ideea că URSS este încercuită. Insula socialismului este amenințată din toată părțile de către mlaștină. Capitalismul este inamicul permanent și necruțător al noii societăți. Oricând va avea o șansă, el va ataca, deoarece Rusia sovietică este o amintire vie a faptului că ora prăbușirii sale se apropie. În ultimă instanță, capitalismul se transformă în fascism, care, la rândul lui, sfârșește întotdeauna printr-un atac asupra mișcării de eliberare și apoi printr-un atac asupra URSS. În anii ‘30, germanii și japonezii au atins acel stadiu. Astăzi, imperialismul american este cel care va duce la fascism și la un atac asupra Uniunii Sovietice. Astăzi Statele Unite sunt cele ce încercuiesc Uniunea Sovietică cu baze pentru lansarea unui atac aerian.
În fine, Rusia sovietică este prezentată atât drept puternică, pe cât de slabă. Ea este puternică deoarece este mare, are o populație mare și dispune de resurse naturale enorme. Este puternică deoarece numai ea construiește pe stâncă. Numai în Rusia sovietică poporul muncește pentru el însuși, și nu pentru o mână de exploatatori. Și ea este slabă deoarece a fost teribil de înapoiată înainte de revoluție și are drum lung până va ajunge din urmă țările capitaliste.
Astăzi accentul este pus în mod hotărât pe forță, iar slăbiciunea este din ce în ce mai rar menționată public, dar conducătorii sunt perfect conștienți de ea. Ca să cităm un singur caz, Stalin vorbea la începutul lui 1946 cu mare satisfacție despre planurile pe termen lung ale Rusiei și dădea ca exemplu producția de oțel anuală care, în «probabil trei cincinale viitoare, dacă nu mai mult», va ajunge la 60 milioane de tone, adică 75% din producția SUA din anul de vârf al războiului (1944)“, scria Ion Rațiu.
Iată că ciclurile istorice se repetă. Destrămarea URSS este comparată de mulți analiști ai relațiilor internaționale cu prăbușirea Imperiului Țarist la finalul Primului Război Mondial. Vladimir Putin aplică acum pe o scară tot mai largă strategia lui Stalin în relațiile internaționale și încearcă, pe de o parte, să recupereze teritoriile care au făcut parte din URSS.
Invadarea și anexarea Peninsulei Crimeea și sprijinul acordat rebelilor ruși din estul Ucrainei sunt doar câteva exemple în acest sens. De asemenea, statutul colonial pe care dorește să îl impună în așa-zisa Uniune Euroasiatică, care, de fapt, reprezintă doar primul cerc din sfera sa de interese. Un simptom este și prezența militară rusească în Siria.
Însă, de data aceasta, ideologia comunistă a fost înlocuită cu ceea ce principalul ideolog al regimului putinist, Alexandr Dughin, definea drept național-bolșevism.
Spiritualitatea ortodoxă este reinterpretată într-un sens naționalist, pe care mulți teologi îl consideră drept erezie. În țări precum România, Serbia, Bulgaria sau Grecia, rușii se folosesc de ortodoxism (ca manifestare politică eretică a spiritualității ortodoxe) pentru a acredita ideea că singurul loc de pe planetă unde este păstrată spiritualitatea creștină este Rusia și că Occidentul „decadent“ ar reprezenta cea mai mare amenințare la adresa creștinilor. Căsătoriile între persoanele de același sex, migranții musulmani sau problemele sociale provocate în țări precum Grecia de criza economică sunt utilizate de propaganda rusească într-o manieră similară celei descrise de Ion Rațiu în cartea sa, „Moscova sfidea-ză lumea“, pentru a diaboliza Occidentul și pentru a prezenta Rusia drept salvatoarea creștinătății sau, cel puțin, a lumii ortodoxe.
Provocările merg mai departe. Biserica Ortodoxă Rusă, care are cu adevărat o prezență de tip imperialist în țări precum Ucraina sau Republica Moldova, încearcă să submineze poziția Patriarhiei Ecumenice din Constantinopole de lider spiritual al lumii ortodoxe. Moscova are, din nou, pretenția să fie recunoscută drept „primus inter pares“ și, de fapt, mai mult decât atât în întreaga lume ortodoxă.
Ideologii inspirați de Alexandr Dughin susțin că Moscova este cea de-a treia Romă și, în această calitate, trebuie să conducă această parte a creștinătății. Ei aduc și argumentul că Biserica Ortodoxă Rusă este cea mai mare și cea mai bogată dintre patriarhiile ortodoxe autocefale. Ceea ce nu explică acești ideologi ruși este de ce ar fi nevoie de cea de-a treia Romă, și nu de o reconciliere istorică cu Roma propriu-zisă. Această reconciliere este dorită atât de ortodocșii, cât și de catolicii de bună-credință, iar Sinodul Pan-Ortodox din Creta ar fi putut să reprezinte un prim pas pe această cale. Tocmai de aceea, Biserica Ortodoxă Rusă s-a străduit din răsputeri să îl saboteze.
Uneori, aceste acțiuni ale rușilor devin agresive. Așa s-a întâmplat în Basarabia, unde Mitropolia Ortodoxă a Basarabiei din subordinea Patriarhiei Române a trecut prin grele încercări, venite din partea aliaților politici ai Mitropoliei Ortodoxe a Moldovei din subordinea Patriarhiei Ruse. Biserici ortodoxe confiscate de comuniști și nerestituite românilor, preoți agresați și expulzați din Republica Moldova – toate au fost utilizate frecvent până în 2009, în perioada lui Vladimir Voronin. Nu pare imposibil ca ele să revină în actualitate în mandatul lui Igor Dodon, omul rușilor peste Prut.
Aceleași tactici au fost utilizate și împotriva celor două Biserici Ortodoxe din Ucraina care nu acceptă supremația Patriarhiei Ruse, dar și împotriva Arhiepiscopiei Majore Greco-Catolice. Este de lăudat faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a ținut departe de cântecul de sirenă al ideologilor inspirați de Alexandr Dughin, însă ideile lor au găsit un teren fertil în unele comunități din Serbia sau din Bulgaria, acolo unde, în mod tradițional, Rusia are o imagine bună, de frate mai mare, care are grijă de „frățiorii“ din Balcani.
O altă dimensiune a strategiei rusești este susținerea în Europa a acelor forțe care se opun vehement NATO și Uniunii Europene. Oamenii lui Vladimir Putin îi susțin pe acei politicieni care vor să slăbească aceste instituții. De exemplu, Marine Le Pen, care a intrat în finala alegerilor prezidențiale din Franța. Iar discuțiile despre implicarea Rusiei în campania electorală prezidențială americană și în campania referitoare la Brexit sunt foarte relevante în acest sens.
