În fiecare an, de 15 martie, pe străzile principalelor orașe din Transilvania sunt organizate parade și celebrări prin care membrii comunității maghiare îi cinstesc pe revoluționarii de la 1848. Ziua de 15 martie nu este, practic, ziua națională a Ungariei, ci Ziua Libertății Maghiarilor de Pretutindeni, și este legată de Revoluția de la 1848, în care românii și maghiarii au luptat pe baricade diferite. Defilarea cu simbolurile naționale maghiare stârnește, în fiecare an, reacții ale naționaliștilor români și contrareacții ale naționaliștilor maghiari.
Însă, cu toate acestea, în ultimul deceniu și jumătate, autoritățile române au avut inteligența să treacă peste războaiele din trecut și să ia parte la celebrările comunității maghiare. Și aceasta cu toate că guvernul de la Budapesta, condus de extremistul Viktor Orban, a interzis diplomaților maghiari să participe la celebrarea Zilei Marii Uniri, 1 Decembrie.
Și în 1848, și în 1918, românii și maghiarii au luptat unii împotriva altora, însă, după 1989, a apărut un nou context istoric, în care România și Ungaria sunt aliate în NATO și sunt membre în Uniunea Europeană.
În acest context, istoria comună a românilor și maghiarilor ar trebui demitizată, iar faptele istorice, curățate de retorica naționalistă, ar putea fi înțelese într-o nouă lumină, care va arăta că destinele românilor și maghiarilor sunt legate profund, iar atunci când au cooperat, și românii, și maghiarii au avut mai mult de câștigat decât atunci când s-au războit unii cu alții.
Care sunt faptele din 1848
Revoluția din 1848 a fost un fenomen european, o expresie a voinței tinerelor elite de a înlătura o ordine internațională reacționară și discreționară, instaurată pe continent după cutremurul reprezentat de Revoluția franceză de la 1789 și de războaiele napoleoniene.
Inițial, Revoluția a izbucnit în Paris, apoi a cuprins întreaga Franță și s-a răspândit în toată Europa. În Imperiul Austriac, revoluția a izbucnit pe 13 martie, la Viena. Figura principală a regimului absolutist, cancelarul Metternich, a fost alungat de revoluționari. Pe 15 martie, revoluția a izbucnit în Budapesta, iar apoi s-a răspândit și în Transilvania, Slovacia, Croația și alte regiuni ale Imperiului.
În fostul pașalâc turcesc al Budei, eliberat de austrieci la finalul secolului al XVII-lea, Revoluția de la 1848 nu a urmărit doar impunerea unor libertăți constituționale, ci a avut și un caracter național. Liderii revoluționari au dorit să restaureze statul maghiar, dispărut de pe harta Europei în urma catastrofei de la Mohacs, când otomanii au cucerit inima vechiului regat medieval maghiar. Ideologia naționalistă a pătruns și în rândurile maghiarilor din Transilvania. În ciuda faptului că maghiarii ardeleni reprezentau doar o minoritate absolută în Transilvania, ei au decis să ceară, în adunarea revoluționară de la Târgu Mureș, din 25 martie, pe lângă libertățile constituționale, și unirea Transilvaniei cu Ungaria.
Inițial, pretențiile liderilor revoluționari maghiari au fost acceptate de Guvernul de la Viena și de împăratul Ferdinand I. Însă aceste pretenții i-au adus în conflict pe maghiari cu alte popoare din monarhia habsburgică. Liderii românilor din Transilvania s-au pronunțat împotriva unirii cu Ungaria. La fel au făcut și croații, conduși de banul Iosip Jelacic. În aceste condiții, împăratul Ferdinand I a abdicat, iar pe tronul de la Viena a venit un nou suveran, Franz Jozef, care a refuzat să recunoască Guvernul și Parlamentul formate de revoluționarii maghiari.
Acestea au reprezentat premisele unui război civil, care a devastat Imperiul Habsburgic. Pe de o parte, armata revoluționară maghiară, susținută de contingente de revoluționari din alte țări central-europene, precum polonezii sau cehii, dorea să impună nu doar un regim liberal, ci și ideea unui stat care refuza altor popoare, precum românii, croații sau slovacii, dreptul la existență națională.
De cealaltă parte, noul împărat de la Viena promitea concesii, se arăta dispus să asculte revendicările cu caracter constituțional ale popoarelor habsburgice și dorea păstrarea unui imperiu multietnic, care oferea recunoaștere diferitelor națiuni care îl compuneau. În acest context, a izbucnit un adevărat război civil între armata revoluționară maghiară și armata imperială austriacă, sprijinită de milițiile formate de români, croați, sârbi și alții.
În ultima parte a războiului civil din Imperiul Habs-burgic a intervenit și armata rusească, iar această intervenție a contribuit la înfrângerea maghiarilor.
Războiul surzilor
În anul 1848, liderii românilor și maghiarilor din Transilvania au pretins că vor dialogul, dar, de fapt, nimeni nu dorea să îl asculte pe celălalt. După adunarea revoluționară din 25 martie de la Târgu Mureș, liderii maghiarilor au decis să convoace la Cluj o Dietă a Transilvaniei, care să discute și să rezolve revendicările revoluționarilor.
Dieta Transilvaniei însă era mai curând o adunare a liderilor maghiari. Românii și sașii erau mult subreprezentați. Din cei 300 de membri ai Dietei de la Cluj, românii, care erau majoritatea populației din Transilvania, erau reprezentați de doar trei deputați. Sașii ardeleni aveau 24 de deputați. În 29 mai 1848, Dieta de la Cluj a proclamat Unirea Transilvaniei cu Ungaria, în ciuda opoziției clare a românilor și a sașilor. De asemenea, a votat o serie de libertăți constituționale, precum dreptul la libera exprimare și desființarea iobăgiei.
Între timp, după 25 martie, liderii românilor ardeleni au adoptat un parcurs politic care i-a adus în conflict cu maghiarii. În 26 martie, liderii tinerilor români s-au strâns în casa lui Avram Iancu din Târgu Mureș, un tânăr avocat originar din Țara Moților, și au decis să consulte națiunea română. Drept urmare, au decis convocarea unei adunări naționale la Blaj, centrul spiritual al Bisericii Române Unite cu Roma, în data de 30 aprilie.
Liderii românilor au respins categoric ideea Unirii Transilvaniei cu Ungaria, dar au adoptat o serie de revendicări de natură constituțională care se asemănau foarte mult cu cele ale maghiarilor: dreptul la presă liberă, eliminarea cenzurii, libertatea comerțului și alte asemenea drepturi. Pentru că în 30 aprilie s-au întrunit la Blaj doar liderii comunităților românești, ei au decis ca hotărârile lor să fie validate de o adunare mult mai largă. Au decis să îi cheme la Blaj pe preoții români și pe delegați ai țăranilor din fiecare sat.
Împreună cu ei, s-au strâns în 15 mai 1848 pe Câmpia Libertății din Blaj și ofițeri a regimentelor de grăniceri români, precum și aristocrați precum baronul Nopcea. Avram Iancu a venit în fruntea a 6.000 de moți. Autoritățile maghiare au arestat, după 30 aprilie, o parte a liderilor români și au încercat să îl aresteze pe Avram Iancu și să împiedice ținerea Adunării Naționale de la 15 mai, însă fără succes. Liderii românilor au decis să trimită două delegații în care să își expună doleanțele: una la împăratul de la Viena și alta la Dieta de la Cluj. Aceasta a ignorat dorințele românilor ardeleni, iar lucrurile au început să se agite în Transilvania, după o serie de abuzuri ale gărzilor patriotice maghiare și al regimentelor de secui, chemate să impună voința Dietei maghiare de la Cluj.
Masacrul de la Mihalț
O serie de violuri, bătăi și jafuri comise de maghiari au agitat spiritele. Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere a fost masacrul de la Mihalț. În iunie 1848, țăranii din Mihalț au refuzat să mai presteze muncile iobăgești, pe motiv că Dieta de la Cluj votase desființarea iobăgiei. Pentru a-i obliga să presteze muncile feudale, judele domenial a cerut ajutorul grănicerilor secui. Două, trei mii de localnici s-au strâns la marginea satului, pentru a-i împiedica pe secui să intre în Mihalț. Grănicerii secui au deschis focul și au omorât 12, după alte surse 14 țărani, iar alte câteva zeci au fost răniți.
A urmat un val de teroare în Transilvania, iar românii, maghiarii și sașii s-au înarmat și organizat în gărzi naționale. Lipsite de disciplină, adesea, aceste gărzi au fost implicate în conflicte care puteau fi evitate. Fiecare comunitate din Transilvania a încercat să își impună propria administrație.
În cele din urmă, în decembrie 1848, armata revoluționară maghiară a ocupat Transilvania. În afara controlului său se aflau doar câteva puncte, precum Cetatea Alba Iulia, cea mai importantă fortificație din Transilvania, și Țara Moților, unde milițiile conduse de Avram Iancu au rezistat cu succes maghiarilor.
Războiul civil a adus un cortegiu de orori, comise de ambele părți, care au făcut zeci de mii de victime. Românii, de exemplu, sunt vinovați de masacrul de la Aiud. Trupele conduse de prefectul Axente Sever au ocupat Aiudul în 8 ianuarie 1849. Românii au torturat și ucis între 800 și 900 de femei, copii și bătrâni. Colegiul Gabriel Bethlen și biblioteca sa, unde au învățat și numeroși români ardeleni, au fost incendiate. Șirul ororilor a continuat cu trădarea maiorului Imre Hatvani, care a încercat să îl aresteze pe Avram Iancu în timp ce liderii moților se aflau în tratative de pace cu emisarul liderului revoluționar maghiar, Lajos Kossuth, deputatul Ioan Dragoș. Imre Hatvani a încălcat armistițiul și a declanșat o bătălie în care armata maghiară, înfrântă, a pierdut 5.000 de soldați, uciși de români.
În cele din urmă, sfârșitul anului 1849 a adus înfrângerea revoluționarilor maghiari. Românii, epuizați, nu au primit decât o mică parte a drepturilor promise de autoritățile de la Viena. Liderul maghiarilor, Lajos Kossuth, a trebuit să plece în exil, unde a și murit. Liderul românilor, Avram Iancu, a cunoscut umilințe repetate și arestări, care i-au zdruncinat sănătatea mintală.
În urma războiului civil au rămas distrugeri, morți, familii îndoliate și o dușmănie durabilă între români și maghiari. Dar au rămas și idealurile libertății și fraternității, pentru care maghiarii și românii au luptat și în 1956, și în 1989, și care reprezintă temelia reconcilierii dintre cele două națiuni.
