Una dintre figurile emblematice ale luptei anticomuniste este cea a colonelului Ion Uță. Acesta a luat parte la patru războaie în care a apărat drapelul Regatului României. A luptat și pe cont propriu, împotriva comuniștilor. A fost ucis cu arma în mână, în timp ce acoperea retragerea luptătorilor din grupul pe care îl înființase în Munții Banatului.
Ion Uță a venit pe lume în anul 1891, la Caracal. La 21 de ani, a fost încorporat ca soldat în termen în Armata Regală Română. Superiorii săi au remarcat rapid inteligența, bravura și spiritul camaraderesc al lui Ion Uță și i-au propus să aleagă cariera militară. Ion Uță s-a făcut remarcat mai întâi în cursul Celui de-al Doilea Război Balcanic, din 1913, în care România, aliată cu Imperiul Otoman, Serbia, Muntenegru și Grecia, a înfrânt Bulgaria. Ion Uță a rămas între cadrele active ale Armatei Regale Române și în cursul Primului Război Mondial, apoi în timpul războiului din 1919, care a dus la ocuparea Budapestei de către Armata Română, după ce Ungaria atacase Cehoslovacia și România.
În perioada interbelică, Ion Uță a rămas între cadrele active ale Armatei Regale Române, iar la izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial se număra printre ofițerii superiori. În anul 1943, dictatorul Ion Antonescu a decis să utilizeze capacitatea de organizator a lui Ion Uță în administrația civilă, nu în armată. Drept urmare, Ion Uță a fost numit prefect al județului Severin. În această calitate, el i-a combătut și pe legionari, și pe germanii cu cetățenie română care, sub influența ideologiei naziste, încercau să se opună unor măsuri luate de Ion Uță.
El a rămas prefect de Severin până în anul 1944, când, după răsturnarea de la putere și arestarea dictatorului Ion Antonescu, s-a pus la dispoziția Regelui Mihai I al României. Faptul că avea un caracter puternic, era integru și dârz l-a adus pe Ion Uță în conflict cu comuniștii. A decis să se alăture Partidului Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu, și, cu prilejul alegerilor din 1946, care au fost trucate de comuniști, colonelul Ion Uță a intrat în vizorul bolșevicilor.
A schimbat epoleții de colonel cu haina luptătorilor din munți
În anul 1947, Ion Uță a aflat că se află pe lista neagră a celor care urmau să fie arestați. Drept urmare, a decis să se refugieze în Munții Banatului. În satele din această regiune din sud-vestul României avea numeroși prieteni, din perioada în care fusese ofițer sau prefect, ori din perioada în care a făcut campanie electorală pentru PNȚ. Prietenii săi l-au hrănit, l-au îmbrăcat și l-au ajutat să scape de supravegherea Securității.
Colonelul Ion Uță a început să organizeze un grup de luptători înarmați. Asculta radiourile occidentale și era convins de iminența izbucnirii unui conflict armat între Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, pe de o parte, și Uniunea Sovietică, de partea cealaltă. În aceste condiții, grupul său de luptători anticomuniști ar fi trebuit să blocheze trupele comuniste și să acționeze ca unități de comando ale armatelor lumii libere. Pentru a organiza și mai bine rezistența anticomunistă, colonelul Ion Uță a încercat să unifice comanda grupărilor de luptători într-un așa-numit Bloc Na-țional. A fost însă refuzat mai ales de legionarii din grupul condus de Spiru Blănaru, care îi reproșau, potrivit revistei Memoria, atitudinea intransigentă față de extrema dreaptă din perioada în care ofițerul român fusese prefect de Severin. În aceste condiții, colonelul Ion Uță s-a concentrat pe pregătirea militară a luptătorilor din grupul său și pe recrutarea unei rețele cât mai largi de susținători în satele din regiune. În cursul anului 1948, el devenise principalul pericol pentru consolidarea bolșevismului în sud-vestul României.
Lichidat cu ajutorul unui trădător
În acest context, Securitatea a început o operațiune amplă care urmărea anihilarea grupului condus de colonelul Ion Uță. Cu ajutorul unor informatori recrutați din satele care furnizau grupului de luptători anticomuniști hrană și îmbrăcăminte, securiștii au aflat unde se aflau cazematele celor comandați de Ion Uță. Localnicii povestesc că aceste cazemate erau foarte bine camuflate. Erau săpate în pământ, întărite cu grinzi, peste care era așternut un strat gros de pământ, peste care erau plantați brăduți. Ușile erau camuflate cu tufișuri. Iarna, fumul din sobele partizanilor era dus prin burlane până în scorburile unor copaci, astfel că adăposturile erau foarte greu de observat.
Securiștii le-au identificat, însă, cu ajutorul colaboraționiștilor și, în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1949, au lansat o operațiune de încercuite. Numai că luptătorii anticomuniști au aflat la timp și au reușit să organizeze o retragere exemplară. Securiștii nu au găsit decât niște cazemate goale. Securitatea Timiș a continuat să îi urmărească pe partizanii conduși de colonelul Ion Uță.
Câteva zile mai târziu, securiștii au primit o informație valoroasă, oferită de un trădător, Andrei Vădrariu, care fusese infiltrat în gruparea de luptători anticomuniști. Acesta le-a dezvăluit securiștilor locul unde se aflau refugiați luptătorii anticomuniști conduși de colonel. Mai mult, trădătorul Andrei Vădrariu i-a călăuzit pe securiști spre locul unde se aflau luptătorii anticomuniști. A urmat un schimb de focuri. Colonelul Ion Uță a hotărât să se sacrifice pe sine pentru a-și salva oamenii din subordine. A rămas să lupte cu arma în mână și a fost ucis în lupta cu trupele de Securitate. În acea luptă au mai murit alți cinci luptători din grupul condus de colonelul Ion Uță. În cursul urmăririi, alți șase luptători anticomuniști au fost prinși de securiști. Au trecut prin torturi îngrozitoare și au fost condamnați la ani grei de închisoare. Unii dintre ei au ieșit în temnițele bolșevice abia în anul 1964.
Luptătorii au continuat rezistența până în 1955
Din acțiunea de lichidare a grupului de rezistență armată anticomunistă din Munții Banatului au scăpat teferi opt luptători. Aceștia s-au reorganizat și au continuat să lupte cu Securitatea. La început, grupul de luptători anticomuniști a fost condus de un localnic, Dumitru Ișfănuț, zis Sfârloagă. El a fost ucis în anul 1952, într-o confruntare armată cu trupele de Securitate. După decesul său, conducerea grupului de luptători anticomuniști a fost preluată de Dumitru Mutașcu, zis Fus. Și acesta a murit împușcat într-o luptă cu securiștii, în anul 1954. Ultimii luptători anticomuniști din grupul creat și antrenat de colonelul Ion Uță au luptat până în anul 1955, când Securitatea a reușit să îi anihileze.
Banatul, o zonă sensibilă pentru bolșevicii din București
După distrugerea grupului de luptători anticomuniști, Securitatea a început să îi prigonească pe cei care erau bănuiți că ar fi făcut parte din rețeaua de sprijinitori ai colonelului Ion Uță prin satele Banatului Montan. Represiunea a atins cote maxime în timpul și imediat după Revoluția anticomunistă din Ungaria din 1956 și în contextul în care studenții și elevii din Timișoara au organizat ample manifestații anticomuniste, la fel ca și cei din Cluj și cei din București.
Comuniștii din Bucu-rești se temeau că Banatul, aflat deopotrivă la granița cu Ungaria și cu Iugoslavia condusă de fostul stalinist Iosip Broz Tito, transformat într-unul dintre cei mai puternici adversari ai Uniunii Sovietice, va fi infiltrat de „elemente contrarevolu-ționare“ și că va deveni cea mai potrivită bază pentru o eventuală acțiune anticomunistă românească cu sprijinul Occidentului și al Iugoslaviei. De aceea, comuniștii au deportat zeci de mii de oameni din Banat în Bărăgan, au luat măsuri extrem de dure împotriva localnicilor din munți bănuiți că ar simpatiza cauza luptătorilor anticomuniști și au creat una dintre cele mai dense rețele de supraveghere informativă a zonei, cu mii de turnători și de agenți de influență.
În paralel, au încercat să manipuleze memoria colectivă a comunitățile din Banatul Montan. Colonelul Ion Uță și luptătorii săi au fost prezentați drept vinovați pentru toate măsurile represive luate de Securitate împotriva localnicilor și, de asemenea, au fost prezentați drept „bandiți“. Culmea, o legendă lansată de Securitate îl prezenta pe colonelul Ion Uță drept legionar, deși acesta fusese unul dintre cei mai dârji luptători împotriva formațiunii de extremă dreapta, iar crezul său politic era cel țărănist.
