14.3 C
București
sâmbătă, 18 mai 2024
AcasăSportAtletismCum au înfruntat prizonierii români din lagărele sovietice teroarea carcerei

Cum au înfruntat prizonierii români din lagărele sovietice teroarea carcerei

Abuzurile rușilor asupra românilor au atins un vârf al terorii în lagărele de exterminare în care au fost internați prizonierii de război români, precum și militarii Armatei Regale Române care au fost arestați ilegal în perioada cuprinsă între 23 august 1944 și 12 septembrie 1944, respectiv între data ieșirii României din războiul contra Aliaților și data semnării efective a armistițiului. Generalul Gheorghe Netejoru a fost unul dintre acești arestați. A cunoscut unele dintre cele mai înfiorătoare lagăre de concentrare rusești. Dacă în episodul anterior al acestui serial am relatat drumul spre iad al acestui tânăr ofițer, în acest episod arătăm cum au înfruntat cu demnitate militarii români teroarea carcerei bolșevice.

”Carcera a fost mijlocul principal de tortură pe care l-au avut sovieticii la îndemână și pe care l-au folosit din plin, cu o măiestrie diabolică, în special în primii ani de prizonierat.

Când eram băgați la carceră, eram lipsiți de cele mai elementare drepturi. Noțiunea de libertate dispărea total. Viața căpăta alt curs, eram cu totul în afara timpului.

Din luna octombrie 1944, când am ajuns în lagărul de la Mănăstrârka, și până în decembrie 1946, când am fost trimis în închisoarea de la Gorki, adică în doi ani și trei luni, am stat la carceră aproape 300 de zile, plus vreo 20 de zile de izolare, în lagăr, în niște celule zăvorâte. Asta se întâmplat de obicei când nu mai aveam loc în carcere, în perioadele în care se făcea greva foamei sau se refuza ieșirea, în masă, la lucru. A fost un record nedorit, dar așa a fost să fie. Rănile adânci lăsate, atât sufletești, cât și fizice, le mai resimt și astăzi. După mai bine de 60 de ani, mă cutremur când mi-aduc aminte de acele zile de groază. Mi-a fost dat să văd oameni care, după câteva săptămâni de carceră neagră, încărunțeau sau rămâneau șocați pentru tot restul vieții.

Carcera neagră de la Oranki era ceva ce depășea limita de imaginație a unui om normal. O cameră complet întunecoasă, umedă, fără aerisire, cu un miros greu de suportat care emana în special de la hârdăul ce ținea loc de WC, și în care nu auzeai aproape nici un zgomot. Era unul dintre cele mai îngrozitoare mijloace de tortură lentă. De obicei, atunci când te băgau în această carceră, te dezbrăcau aproape complet, iar rația de hrană se micșora la o felie de pâine și o cană de apă pe zi. Nu avea voie să deschidă această carceră decât ofițerul de serviciu. Îți trebuia o voință de fier ca să te poți adapta cât de cât la acest mod de viață. Erai complet dezorientat, simțul văzului și al auzului nu-ți mai foloseau, te orientai numai după pipăit. Am stat în acest cavou, creație a raiului bolșevic, opt zile pe care nu le voi uita niciodată”, scrie Gheorghe Netejoru în cartea sa, ”Și eu am luptat în Est. Spovedania unui fost prizonier de război”, publicată la Editura Militară.

 

Chipurile diferite ale suferinței

 

”Carcera de la Mănăstârka nu era altceva decât un bordei mai mic decât acela în care locuiam, cu ferestre mici, cu gratii la nivelul pământului, împrejmuit cu două rânduri de sârmă ghimpată. Era amplasată într-un colț al lagărului, în așa fel încât santinela din foișor să poată observa tot ce se întâmpla în jur. În interior era un culoar, iar de o parte și de alta, câte două celule. Numărul celor băgați în celulă varia după caz. Au fost situații când într-o celulă am fost înghesuiți atâția prizonieri, încât nu aveam nici loc de stat pe jos.

Fiecare celulă era dotată cu câte un hârdău pentru necesitățile fiziologice, care la două, trei zile, după cum binevoiau nacialnicii (șefii), era golit.

În această carceră am stat aproape 50 de zile. A fost, poate, cea mai acceptabilă – vorba vine – fiind căptușită cu scândură, așa că iarna nu era atât de rece în ea.

Carcera de la Oranki era amplasată la subsolul unei foarte vechi construcții, cu pereții de aproape un metru grosime, de pe vremea când aici fusese o mănăstire. În acea perioadă, în clădirea respectivă era un pavilion al spitalului pentru prizonieri. Carcera era compusă din patru celule pe un culoar. În celulele de la mijloc nu pătrundea pic de lumină. Pereții erau din zid, umezi și mâncați de igrasie, iar pe jos pavaj din piatră în permanență umed. Erau vestitele carcere negre. Celulele exterioare aveau câte o fereastră foarte mică, cu gratii aproape de tavan, la nivelul pământului. În fața ferestrelor era un fel de zonă de câțiva metri, închisă cu un perete de scândură, înalt de peste 3 metri, în așa fel ca nimeni să nu se poată apropia de carcere.

În celule era permanent un aer închis, umed, rece și rău mirositor. Din nenorocire, aici aveam să-mi petrec peste 240 de zile, din care 211 zile într-o singură etapă, din martie până în octombrie 1946. Când am fost băgat la carceră era iarnă, iar când am fost scos era tot iarnă. Trecuse o vară întreagă în care eu supraviețuisem fără a trăi. Este greu de înțeles, pentru oricine, cum de am putut fi ținut 7 luni într-o celulă, în condiții inhumane, doar cu un mic hârdău și o scândură de dormit. Este îngrozitor să nu faci nimic 7 luni, decât să te gândești și iarăși să te gândești, să nu știi ce surpriză își va aduce clipa următoare, să n-ai nici cel puțin dreptul să te plângi de situația în care te găsești.

Nu știu câți ar fi putut rezista acestei situații. Eu am reușit datorită speranței că există o forță divină care mă putea ajuta să ajung acasă, datorită voinței de a învinge, dar și pentru că am avut o sănătate de fier.

Mi-am văzut și revăzut filmul vieții de zeci de ori și, de fiecare dată, am încercat să disec binele de rău. De multe ori căutam să-mi găsesc liniștea sufletească, în speranța că toate suferințele mă vor face mai bun, mai înțelept. Câteodată, în această singurătate și liniște apăsătoare, visam… visam cu ochii deschiși și vedeam aievea o altă lume… și era bine și frumos”, mai scrie Gheorghe Netejoru.

 

Greva foamei, mijlocul suprem de protest

 

Prizonierii români au înfruntat cu demnitate opresiunea rusească. Unii dintre ei, inclusiv Gheorghe Netejoru, au intrat în greva foamei pentru a protesta împotriva regimului de exterminare la care erau supuși.

”La începutul lunii septembrie 1946, după aproape șase luni de carceră, am declarat greva foamei. După două zile de grevă au început să mă hrănească artificial. Am fost dus la infirmierie, de o soră și mai mulți soldați sovietici, sub supravegherea politrucului și a unui ofițer, m-au așezat cu forța pe un scaun, mi-au introdus un căluș (o bucată de cauciuc) în gură după care mi-au băgat un furtun pe gât, prin care au turnat un fel de supă. Nu am simțit nici un fel de gust, dar mi-a adus în tot corpul un fel de căldură. După două zile de hrănire artificială am fost dus la comandantul lagărului, de la care am primit promisiunea că în cel mult 10 – 20 de zile îmi va lămuri situația. Am acceptat acest răspuns și am început să mănânc”. Generalul Gheorghe Netejoru își amintește că, după aceste încercări, era la capătul puterilor.

”Eram mai mult o umbra decât un om. Slăbisem de mă sufla vântul, la față eram umflat și cu o barbă pe care n-o mai răsesem din ziua când a început retragerea de la nord de Iași (19 august 1944). Păream atât de bătrân încât o santinelă care a venit să mă scoată din carceră ca să-mi duc hârdăul mi-a spus ”staric”, care însemna ”bătrâne””, mai scrie generalul român.

”Oricând, oricine, cu motiv sau fără motiv, putea fi băgat la carceră. Era arma pe care o foloseau în toate cazurile și era suficient să fi fost numai bănuit că ai vrea să pui ceva la cale sau că ai zis ceva la adresa rușilor și în câteva ore totul ajungea la urechile politrucului care, fără prea multe discuții, te chema și te băga la carceră. Motivul era veșnic același: atitudine dușmănoasă față de ”pașnicul popor sovietic”, mai relatează Gheorghe Netejoru.

 

 

HIDRA, revista rezistenței

 

Împotrivirea prizonierilor români a mers până acolo încât au publicat reviste clandestine în lagărele sovietice, prin intermediul cărora încurajau rezistența față de bolșevici. Gheorghe Netejoru relatează odiseea unei asemenea publicații.

”Un motiv de scandal pentru care se ajungea la carceră era apariția revistei ”HIDRA”. De două ori pe lună, la date diferite, își făcea apariția în câteva exemplare, de mărimea a două foi de caiet, scrisă mărunt, cu litere de tipar. Erau prezentate faptele nedemne ale unora, anumite situații din lagăr și adevărul despre informațiile cu care eram bombardați. Când și cine o redacta nu trebuia să știe nimeni. Când o primeai trebuia să citești prietenilor, după care să o dai mai departe. Se întâmpla uneori să cadă în mâinile unora care, cum o primeau, fugeau cu ea la comisar. Imediat se declanșa furtuna: începeau interogările de către comisar și cel puțin 4-5 dintre cei care o citiseră și o dăduseră mai departe erau băgați la carceră, în speranța că vor reuși să afle ceva despre revistă. A fost unul din secretele de la Mănăstârka pe care rușii n-au putut să-l afle, toate eforturile lor fiind zadarnice”.

 

Cele mai citite

A fost găsită fetița dispărută la Iași. Alazaroaie Riana Danielle a plecat de la școală, dar nu mai ajunsese acasă

ALAZAROAIE RIANA DANIELLE are 10 ani și fusese văzută ultima dată purtând uniforma școlară. La momentul dispariției, ea se afla pe raza municipiului Iași,...

A fost găsită fetița dispărută la Iași. Alazaroaie Riana Danielle a plecat de la școală, dar nu mai ajunsese acasă

ALAZAROAIE RIANA DANIELLE are 10 ani și fusese văzută ultima dată purtând uniforma școlară. La momentul dispariției, ea se afla pe raza municipiului Iași,...

Producția de cărbune a scăzut

Producţia de cărbune net a României a totalizat, în primele trei luni ale acestui an, 511.600 tone echivalent petrol, fiind cu 11,6% mai mică...
Ultima oră
Pe aceeași temă