Vechea tensiune geopolitică dintre Regatul Polon şi Imperiul Rus este suprapusă faliei dintre Occident şi Răsărit din Ucraina.
Ucraina a devenit în aceste zile scena unei confruntări geopolitice de amploare. Interesele Occidentului şi cele ale Rusiei sunt în coliziune, iar această coliziune a fost oportunitatea pentru o adevărată revoltă populară, împotriva regimului preşedintelui Victor Ianukovici.
În acest moment, vestul Ucrainei, care a fost multă vreme teritoriu polonez, precum şi partea centrală a acestui stat, acolo unde odinioară erau Siciurile, vechile organizaţii ale cazacilor, par orientate spre Occident, în timp ce estul şi sudul Ucrainei, teritorii rusofone şi aflate mult mai multă vreme sub stăpânirea Rusiei, par înclinate spre Răsărit. F
ractura dintre diferitele regiuni ale Ucrainei poate fi mai bine înţeleasă prin cheie istorică. Desigur, aceasta nu oferă toate explicaţiile pentru actuala stare de lucruri din Ucraina, însă oferă o serie de amănunte care pot aduce un plus de înţelegere fenomenelor care se petrec la Est de România.
Cazacii, un fenomen istoric aparte
Momentul glorios al istoriei vechi a Ucrainei este legat de strălucirea Rusiei kievene, un stat clădit de slavii estici înainte de diferenţierea lor în ruşi, ucraineni şi bieloruşi. După distrugerea Rusiei kievene sub loviturilor tătaro-mongolilor, o parte din populaţia acestui stat medieval s-a refugiat spre pragurile Niprului. Acolo au apărut primele siciuri, organizaţii militare căzăceşti. Însă cazacii erau o populaţie amestecată, nu erau doar etnici ruşi sau ucraineni, ci şi moldoveni, polonezi, lituanieni şi chiar tătari.
În Evul Mediu, teritorii întinse ale Ucrainei de azi au ajuns sub stăpânirea Uniunii Polono-Lituaniene, iar unii dintre cazaci au fost înrolaţi în armata poloneză sau în trupele lituaniene. De-a lungul timpului, cazacii s-au evidenţiat drept unii dintre cei mai valoroşi soldaţi ai Coroanei poloneze. Unii dintre ei au fost primiţi în nobilimea polonă, în timp ce alţii au organizat răscoale sângeroase împotriva panilor polonezi. În general, Coroana poloneză se străduia să canalizeze energia războinică a cazacilor spre luptele permanente cu tătarii din Hanatul Crimeii, aflaţi în duşmănie ireductibilă cu cazacii.
Mai mult, cei mai viteji dintre ei coborau cu şeicile pe Nipru şi deveneau piraţi de temut în Marea Neagră. Adesea, piraţii cazaci jefuiau oraşele turceşti de pe coasta Mării Negre, iar autorii de balade din Siciurile căzăceşti cântau aceste fapte de arme ca pe o nouă cruciadă. În anii 1615 şi 1625, cazacii au ajuns să atace Istanbulul. Anterior, ei s-au remarcat ca mercenari şi în armatele unor domnitori români, precum Ion Vodă cel Cumplit, Nicoară Potcoavă sau Mihai Viteazul.
Negocieri cu Uniunea Polono-Lituaniană
Tot mai conştienţi de valoarea lor militară, cazacii zaporojeni au cerut transformarea Uniunii Polono-Lituaniene în Uniunea Polono-Lituaniano-Ruteană, care să îi includă şi pe ei, ca reprezentanţi ai ucrainenilor, numiţi şi ruteni sau rusini, în funcţie de diferitele documente ale epocii, ca naţiune egală în statul format de polonezi şi de lituanieni. Un prim pas spre acceptarea lor fusese făcut în anul 1596, când o parte a ucrainenilor acceptaseră Unirea religioasă cu Biserica Romei, în timp ce alţii, influenţaţi de Moscova, refuzaseră această unire. Vreme de aproape o jumătate de secol, diviziunile etnice, sociale, politice şi religioase s-au acutizat, cu toate că unii dintre nobilii ucraineni fuseseră acceptaţi în nobilimea poloneză.
Hmelniţki i-a aruncat pe cazaci sub cnutul ruşilor
În anul 1648, cazacii, conduşi de Bogdan Hmelniţki, s-au răsculat. Scânteia care aprinsese răscoala a fost persecutarea lui Bogdan Hmelniţki de către un nobil polonez local. Sprijiniţi de tătarii din Crimeii, cazacii au pustiit estul Uniunii Polono – Lituaniene. După o serie de bătălii cu soarta schimbătoare, Bogdan Hmelniţki a intrat în Kiev, unde a fost primit de clerul pravoslavnic drept un al doilea Moise.
El ar fi vrut să fie încoronat drept autocrator al ucrainienilor, însă nici unul dintre monarhii din jur nu a acceptat să îl recunoască oficial. În aceste condiţii, Bogdan Hmelniţki a fost abandonat de aliaţii săi temporari, tătarii crâmleni. Disperat, el s-a refugiat sub aripa protectoare a Moscovei şi a semnat, în anul 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care teritoriile căzăceşti de la est de Nipru, controlate încă de răsculaţi, au intrat sub stăpânire rusească.
Încercări de eliberare din „îmbrăţişarea“ ruşilor
Iar stăpânirea rusească a fost atât de „blândă“, încât cazacii zaporojeni, sub urmaşul lui Bogdan Hmelniţki, au dorit să reînvie proiectul Uniunii Polono-Lituaniano-Rutene. Seimul polonez a acceptat acest proiect, la fel ca şi Dieta Lituaniei. Însă Rada cazacilor a fost instigată, pe motive religioase, de agenţii Moscovei. În cele din urmă, cazacii s-au răsculat împotriva căpeteniilor lor care negociaseră cu polonezii şi cu lituanienii.
Atamanii cazacilor au fost ucişi. Din nou, însă, instigarea ruşilor nu a fost decât o amăgire. În timpul războiului cu Suedia, cazacii s-au răsculat din nou, sub conducerea lui Ivan Mazepa. Marele hatman al cazacilor a murit, de altfel, în anul 1709, în Basarabia. În contextul înfrângerii Suediei, cazacii răsculaţi s-au aliat cu vechii lor duşmani, tătarii şi turcii otomani. Înfrânţi, unii au trecut sub stăpânirea Rusiei, iar alţii au migrat spre Mare şi s-au aşezat pe cursul inferior al Niprului, unde au ridicat un nou Sici, sub protecţia otomanilor. Presiunea rusească a continuat, iar sub Petru cel mare, mândrii războinici de odinioară au fost trimişi, ca ultimii mujici, să sape şi să moară răpuşi de boli la temeliile noii capitale ruseşti, Sankt Petersburg, în Nordul îndepărtat de stepele Mării Negre. Vremuri mai bune păreau să vină pentru cazaci în anul 1734.
Ruşii au început pregătirile pentru un război contra Imperiului Otoman şi le-au făgăduit cazacilor care se înrolau sub steagurile împăraţilor ruşi restabilirea vechilor lor libertăţi şi privilegii, cu condiţia ca armata căzăcească să servească sub ordinele comandantului rus din Kiev. Numai că bunăvoinţa ruşilor faţă de cazaci nu a ţinut prea mult.
Ecaterina a distrus definitiv Siciul cazacilor zaporojeni
În anul 1775, ţarina Ecaterina a II-a a decis să distrugă definitiv vechea autonomiea a cazacilor zaporojeni. Ea a dat ordin unei armate formate din 65.000 de oameni, care se întorceau de pe frontul otoman, să distrugă Siciul căzăcesc. Ordinele ei au fost îndeplinite de un descendent al unei familii aristocrate maghiare, emigrată în Rusia, contele Peter Teleki, unul dintre marii generali ruşi. Siciul a fost împresurat, iar cazacii, trădaţi şi luaţi prin surprindere, s-au supus. Cei mai cunoscuţi atamani au fost trimişi în surghiun, dincolo de Cercul Polar. Unii dintre ei au fost orbiţi cu fierul ars. Alţii au fost călugăriţi cu forţa. 12.000 de cazaci au fost înrolaţi cu forţa în unităţile militare regulate ale armatei ruse.
Puţinii cazaci care au reuşit să fugă de urgia rusească s-au refugiat în Delta Dunării, acolo unde au întemeiat Siciul Dunărean, sub protecţia Imperiului Otoman. Această organizare a cazacilor a durat până în anul 1828, când ea a fost suprimată, din nou, subn presiunile Rusiei, în timpul luptelor, apoi al tratativelor care au precedat Pacea de la Adrianopole din 1829. De aceea, pentru cazaci, ”prietenia” ruşilor a însemnat pierderea libertăţii. Teritoriile din Ucraina de Vest, care scăpaseră stăpânirii lui Bogdan Hmelniţki, au continuat să rămână sub stăpânirea poloneză, apoi, după împărţirile succesive ale Poloniei, au format Galiţia austriacă. În prezent, ele formează cele mai dezvoltate regiuni ale Ucrainei, cu tradiţii urbane, culturale şi spirituale net diferite de cele ale Estului sărac şi, uneori, primitiv.
