Mărturiile ofiţerilor români arată noi faţete ale conflagraţiei mondiale.
Ofiţerul superior George Magherescu, din Statul Major al Armatei Române, un apropiat al generalului Ion Antonescu, ne-a lăsat mărturii deosebit de interesante pentru cei ce studiază istoria celui de al doilea război mondial. La care se adaugă o completare absolut inedită: „Românii pe frontul de Est. Războiul între viaţă şi moarte”, mărturiile a 12 veterani, participanţi pe frontul din Est – soldaţi şi ofiţeri – luate de cercetătorul Cornel Jurju, de la Institutul de Istorie Orală Cluj.
În trenul „Patria”
Magherescu îşi amiteşte că, în după amiaza zilei de 21 iunie 1941, a fost chemat în trenul „Patria”, unde se aflau mai mulţi ofiţeri din Statul Major, vicepremierul Mihai Antonescu, dar şi şeful de cabinet al generalului Ion Antonescu, colonelul Elefterescu, precum şi doamna Maria Antonescu, a cărei prezenţă semnifica un eventual eveniment ieşit din comun. Generalul Ion Antonescu se întreţinea pe peron cu Ioaniţiu, în aşteptarea cuiva important, ceea ce se întâmpla în jurul orei 1.00 din noaptea de sâmbătă spre duminică, 22 iunie, când l-a întâmpinat pe generalul comandant al Armate 11 germane, Friedrich Schebert.
Acesta şi armata lui făceau parte din Grupul de Armate de sub conducerea generalului Ion Antonescu. Apoi, toată lumea a intrat în vagonul salon, unde, cu cupele de şampanie pline, au fost prezentaţi ofiţerii oaspetelui german, după care generalul Antonescu, în picioare, a anunţat că a sosit „ceasul luptelor pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe a armatei şi că, în puţin timp, armata va primi ordinul să treacă Prutul”.
Apoi, a dat oficial ordinul: „Ostaşi! Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte! Dezrobiţi de sub jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi! Reîmplantaţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voivodali ai Bucovinei (…) Ostaşi! Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ştefan cel Mare (…)”.
Ofensiva a început la ora 02.00
Şi astfel, în zorii zilei de 22 iunie, ora 02.00, trupele române şi germane de la frontiera de est a ţării, au început ofensiva. Era războiul ce va deveni mondial, ceea ce, după cum ştim, a marcat profund şi România, care a dat o mare jertfă de sânge, iar prin actul de la 23 august 1944, când România a trecut de partea Naţiunilor Unite, ţara noastră a scurtat durata războiului cu cel puţin şase luni.
Interesante şi chiar emoţionante sunt şi amintirile unor veterani de război, aşa cum le-a înregistrat Cornel Jurju şi le-a publicat în Anuarul Institutului de Istorie Orală. Aceştia au afirmat, la „unison”, că „am plâns de bucurie aflând ordinul generalului „Soldaţi, treceţi Prutul!”. În ziua aceea, toată lumea a îngenuncheat unde s-a aflat, în Moldova sau în Ardeal.
La Sibiu, mărturisea altul, toată piaţa era plină de lume şi, când s-au tras clopotele, oamenii s-au pus în genunchi şi s-au rugat. În toată ţara a fost o atmosferă de entuziasm şi speranţe, cu toate că, se ştia, războiul înseamnă moarte, distrugeri, suferinţe.
Dar odiosul şi nedreptul
Diktat de la Viena i-a înăsprit pe oameni, revoltaţi că Ardealul a fost cedat fără să fi tras măcar un cartuş. La fel s-a întâmplat, în iunie 1940, şi cu Basarabia şi cu Bucovina de Nord, iar în septembrie 1940, cu Cadrilaterul.
De aceea, românii au plecat pe front cu un entuziasm de nedescris şi, oarecum, nefiresc, iar acolo, în tranşee, nu-şi doreau decât un singur lucru: să nu rămână mutilaţi. Orice, chiar şi moartea, le era mai convenabilă decât mutilarea, au mărturisit veteranii de război intervievaţi de Cornel Jurju. Încolo au răbdat cu stoicism mizeria tranşeelor, foametea, istovirea până cădeau cu capul culcat pe trupul unui inamic mort, dar, în luptă, erau neînfricaţii care aminteau de Mărăşeşti şi Oituz, bătăliile primului război mondial.
Cu toate acestea, urmările celui de-al doilea război mondial au fost pentru România şi poporul său catastrofale, din toate punctele de vedere. Concret, ele au însemnat o jumătate de secol de regim comunist, dur şi criminal.
