De doua mii de ani istoria crestinismului este presarata de numerosi martiri care si-au dat viata in numele credintei, pentru a apara Biserica si demnitatea crestina slujindu-L pe Dumnezeu. De doua mii de ani, cei fara de Dumnezeu, aflati la putere sau mai numerosi ca numar, au gandit si au actionat impotriva crestinilor. Mijloacele anticrestine folosite au fost foarte multe si foarte variate. De la purtatul Crucii si cununa de spini ale Mantuitorului, din Vinerea Mare, pana la gloantele in ceafa din zilele noastre, antichristii si-au dovedit cu prisosinta imaginatia malefica in a ne zdrobi credinta.
Poate ca cele mai numeroase si mai crude suferinte au fost provocate oamenilor Bisericii in ultima suta de ani, o perioada neagra in istorie din cauza nasterii si dezvoltarii nazismului si comunismului, dar si a tendintelor tot mai pronuntat anticrestine ale unor curente extremiste islamiste sau hinduse.
Si in Romania, dupa ce crestinii ortodocsi si cei greco-catolici au convietuit in armonie vreme de secole, odata cu instapanirea tarii Sovietelor si cu prigoana fara mila a celor care li se opuneau, comunistii au instaurat o atmosfera de teroare, indreptata si impotriva oamenilor lui Dumnezeu. Tacticile folosite au fost diferite. In cazul bisericii majoritare, cea ortodoxa, s-a folosit “decapitarea”, inalti prelati fiind indepartati din functii, unii arestati, altii trimisi in manastiri izolate. Acuzati ca propovaduiesc misticismul, ca predica impotriva marxismului, sute de preoti au fost arestati in anii 1959-1960. In ceea ce priveste cultele protestante si neoprotestante, acestea au fost in permanenta supravegheate si persecutate din cauza unor presupuse legaturi cu strainatatea.
Dar cea mai tragica soarta a avut-o Biserica Romana Unita cu Roma, care a fost interzisa de comunisti in octombrie 1948, nemaifiind recunoscuta in intreaga perioada comunista ca biserica nationala. Prea putini preoti catolici au semnat declaratiile de trecere la ortodoxism. Cei care au preferat sa nu joace rolul lui Iuda au fost arestati, li s-a impus domiciliu obligatoriu in manastirile ortodoxe, conducatorii Bisericii unite fiind intemnitati la Sighet, “inchisoarea ministrilor si a episcopilor”. Dupa inscenarea unor procese politice, si personalul Nuntiaturii Apostolice de la Bucuresti a fost condamnat sau expulzat. Insa, fapt deosebit, dupa gratii, trecand peste diferentele confesionale, slujitorii bisericilor si-au continuat misiunea sfanta, chiar celebrand slujbe in comun. Episcopul Tit Liviu Chinezu, dupa sapte ani de detentie inumana, a murit in inchisoarea de la Sighet, fiind primul martir dintre episcopii greco-catolici. Tot aici au fost exterminati episcopii Ioan Suciu si Traian Frentiu. Episcopul Iuliu Hossu a murit in captivitate la manastirea Caldarusani.
Martiri sunt, de fapt, toti oamenii Bisericii care au trecut prin inchisorile comuniste, pentru ca si cei care au reusit sa scape cu viata au fost supusi la chinuri si fapte injositoare, nedemne de fiinta umana, fiind luati in deradere de cei care-i pazeau, asemenea multimii nestiutoare stranse in fata lui Pilat, in Vinerea Mare.
Dand dovada de atitudine demna in fata puterii comuniste, rezistand cu stoicism constrangerilor fizice si morale la care au fost supusi cu perfidie, aparand valorile crestinismului, oamenii Bisericii intemnitati de catre comunisti sunt martiri ai Bisericii si, implicit, ai neamului.
