Ce mai poti sa scrii chiar in Vinerea Mare cand an de an ai facut un fel de cronica religioasa si de fiecare data ai avut senzatia jenanta ca te repeti, ca limba vie ajunge uscata, iar limba de duh, de lemn! si uite asa mi-a venit ideea ca in aceasta cruciala saptamana sa ma intorc la proza fantastica a celui care a fost inegalabilul Vasile Voiculescu, mai exact spre prozele lui scurte din ciclul Toiagul minunilor, iar acolo sa descopar unul din cele mai expresive si profunde texte, Copacul lui Iuda, in care, evident, este vorba tocmai de tradatorul Domnului si cea ce se se intampla cu acesta dupa tradare.
Iuda nu-si mai gaseste nicaieri locul. Cu sufletul devastat rataceste si doreste sa moara. Ratacirea sa pare sa nu mai aiba sfarsit. Se poate spune ca Iuda in acele momente a si iesit din timp, dar e vorba de o altfel de iesire, iesirea aceluia care a cazut sub timp, iar de acolo nu mai poate fi salvat. Asa ajunge intr-o padure si cerseste fiecarui copac putina mila pentru a-l lasa sa se spanzure de crengile sale. Dar toti il refuza. De fiecare data cand se apropia de un copac acesta isi retragea ramurile, interzicandu-i marelui vinovat privilegiul – da, este si acesta un privilegiu – ca, omorandu-se, sa-si gaseasca o presupusa liniste. Cel care consimte pana la urma este cedrul, imediat bruftuluit de ceilalti arbori.
Cateva zile mai tarziu situatia se repeta, De data aceasta vin in padure cei care urmau sa-l rastigneasca pe Domn. Ei cauta o creanga adecvata din care sa ciopleasca crucea supliciului. Dar in ciuda eforturilor nu reusesc, deoarece intampina aceeasi teribila opozitie. Cum spune scriitorul topoarele isi rupeau taisul in lemnul tare ca piatra, asemanator ferastraiele, lamele lor zimtuite. Cel care cedeaza e tot cedrul a carui marturisire incheie apoteotic povestirea. Ce spune? Ca de fapt e vorba de o taina abisala care il uneste pe cel mai vinovat dintre oameni de cel mai fara de prihana. De aceea tocmai din creanga de care s-a spanzurat Iuda trebuie facuta crucea rastignirii. Aceasta este calea care duce chiar la mantuirea vinovatului.
Nimic asadar nu este intamplator intr-o viziune cu adevarat metafizic-milostiva. Greselile, blasfemiile, crimele noastre se intorc pe cai nestiute tot in sanul Domnului pentru a capata acolo iertare si absolvire. M-am bucurat enorm cand am descoperit ca in recentul volum de studii biblice si patristice a lui Cristian Badilita, Glafire, tocmai acest fragment incheie subtilul si cuprinzatorul sau studiu despre Iuda Iscarioteanul.
