"Pentru mine – scrie Nietzsche – este o consolare sa stiu ca dincolo de aburul si gunoiul subsolurilor umane exista o umanitate mai inalta, mai luminoasa, a carei dimensiune e foarte redusa ( caci tot ce se distinge este, prin insasi esenta sa, un lucru rar)". si tot gandindu-ma la consolarea lui Nietzsche, m-am intristat… considerand-o ca o "consolare trista". In ce sens? Ma gandeam ca adevaratele valori ale umanitatii au fost, ca fiinte omenesti, nefericite, amintindu-mi aceste cuvinte ale poetului sarb J. Ducic: "Oamenii mari au fost o fericire pentru omenire, dar au fost, de fapt, cei mai nefericiti". E aproape o regula, valabila in toate veacurile, ca oamenii care au fost vrednici de a citi in Cartea lumii si au devenit luminatori ai neamului omenesc sa nu se bucure de pretuire in timpul vietii, ba chiar sa aiba o soarta nedreapta, aspra, chinuitoare, pentru ca, de regula, contemporanii, oameni obisnuiti, nu pot vedea si deasupra lor, fiecare vede si intelege numai ceea ce este pe masura sa si-l dispretuieste, chiar il condamna, pe cel ce are in sine har zeiesc.
Iata o mica ilustrare: "Intr-adevar, atenienii l-au condamnat pe Homer cu o amenda de cincizeci de drahme, ca fiind nebun, dupa cum spune Heracleides". (Diogene Laertiu, "Despre vietile si doctrinele filosofilor") Desi atenienii s-au cait apoi pentru prostia lor, aceasta i-a facut si pe ei "celebri". Pentru mine, cele scrise de Nietzsche sunt o "consolare trista" in sensul cugetarii scriitorului german E. M. Remarque: "Istoria culturii este istoria suferintelor celor care au creat-o".