40 C
București
marți, 16 iulie 2024
AcasăSportAtletismCe nu veţi vedea la Soci

Ce nu veţi vedea la Soci

Pentatlonul de iarnă, curlingul bavarez, saniile trase de câini sau patrula militară sunt doar câteva dintre probele sportive incluse măcar o dată în programul olimpiadelor de iarnă de-a lungul celor 90 de ani de istorie a lor.

Sporturi demonstrative sau probe oficiale, ele au fost aceptate în programul ediţiilor de iarnă ale olimpiadei fie pentru a susţine sporturile locale ale ţărilor organizatoare, fie pentru a testa interesul şi susţinerea publicului. Totuşi, oricât de exotice ar fi fost, n-au reuşit să se impună ca probe permanente. Povestea este similară, deşi ceva mai bogată, şi în cazul jocurilor olimpice de vară, o serie de sporturi din sezonul cald ratând, şi ele, consacrarea olimpică.

2014/02/09//340114-curling-bavarez.jpg

Patrula militară

Un sport mai special, care iese puţin „din formaţie”, din cadrul sporturilor clasice. A fost probă oficială la prima ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Chamonix, din Franţa, fiind însă degradată patru ani mai târziu, la ediţia de la St. Moritz, din Elveţia. La Chamonix au concurat doar şase naţiuni, ordinea pe podium fiind: Elveţia, Finlanda, Franţa. Proba a figurat cu caracter demonstrativ, cum demonstrativ a fost şi în 1928, şi în 1936, şi 1948. Prin urmare, rezultatele obţinute la toate cele trei ediţii sunt considerate neoficiale.

2014/02/09//340115-military-patrol-st.-moritz-winterolympiade.jpgPatrula militară era o combinaţie între schi fond şi biatlon şi se desfăşura pe o distanţă de 25 de kilometri (la băieţi) sau de 15 km (la fete). Echipele erau formate din patru membri: un ofiţer, un subofiţer şi doi soldaţi. Rucsacul fiecărui concurent nu putea fi mai mic de 24 de kilograme. La jumătatea cursei, echipele se opreau şi, cu execepţia ofiţerului, care avea pistol, trăgeau 18 focuri cu puşca la o ţintă aflată la 250 de metri. Pentru validarea participării, toţi cei patru membri ai echipei trebuiau să treacă linia de sosire. Fiecare glonţ ratat era penalizat cu câte o jumătate de minut adăugat la timpul de sosire, timpul total astfel cumulat stabilind poziţia echipei în clasamentul final. De-a lungul anilor, acest regulament a suferit însă şi câteva modificări: s-a renunţat la puştile militare, la uniforme, la rucsac şi, în cele din urmă, la proba sportivă însăşi…

Schijöring

2014/02/09//340111-schijring-old.jpgÎntr-o definiţie mai de dicţionar, schijöringul este un sport de iarnă în care o persoană este trasă de un câine, de un cal sau de un mijloc de sport motorizat. Aparent inutilă, proba poate fi extrem de spectaculoasă. Originile ei se pierd undeva în Peninsula Scandinavă, schijöringul trăgându-se, se spune, din varianta finlandeză a săniilor trase de animale.

Deşi la cea de a doua ediţie a Jocurilor Olimpice  de iarnă de la St. Moritz au fost doar opt probe oficiale de concurs, în program au fost prezentate şi două sporturi demonstrative, printre care şi schijöringul. În superbul decor al alpilor elveţieni s-a optat pentru varianta ecvestră, fără călăreţ şi fără obstacole însă, cu toţi concurenţii demarând deodată la start.

Balet pe schiuri

A fost acceptat ca sport demonstrativ la două olimpiade: Calgary (1988) şi Albertville (1992). Cu toate acestea, baletul pe schiuri (sau acroschiul cum a fost rebotezat mai târziu) nu a reuşit să se impună ca sport olimpic. Proba presupune salturi, rotiri, paşi, încrucişări de picioare şi alte elemente de coreografie executate în coborâre, pe o pantă domoală.

Alături de sărituri şi movile, baletul pe schiuri a fost a treia disciplina – artistică – a schiului acrobatic. S-a lansat la sfârşitul anilor 1960, iar de la mijlocul anilor 1970, coreografia s-a făcut pe muzică şi proba dura un minut şi jumătate. Pentru o scurtă perioadă de timp, în anii 1980, au existat şi concursuri de perechi, o variantă în care cei doi schiori, pe lângă elementele preluate din proba individuală, aveau şi mişcări în sincron. Clasamentele se făceau pe baza notelor acordate de un juriu de arbitrii care evalua performanţa concurenţilor.

Nereuşind să se menţină printre probele oficiale ale olimpiadelor de iarnă, popularitatea baletului pe schi a scăzut vertiginos. Ca atare, din 2000, Federaţia Internaţională de Schi a decis să o oprească orice competiţie oficială a acestui sport.

Bandy

Teoretic, este un melanj ideal financiar, combinaţia celor mai populare două sporturi ale sezonului cald şi rece: fotbalul, respectiv hocheiul. Mai exact, este un sport de echipă care seamănă cu hocheiul pe gheaţă, dar se joacă după reguli aproape identice cu cele al fotbalului, motiv pentru care i se mai spune şi „fotbal de iarnă”.

Fiecare echipă are în componenţă zece jucători de câmp şi un portar. Toţi poartă patine şi joacă mingea cu crosa. Mai puţin portarul, care, în compensaţie, lipsit de crosă, este singurul căruia i se permite să joace mingea cu mâna. Terenul de joc este de gheaţă, ca la hochei, dar are mărimea celui de fotbal, cu suprafaţă de pedepsă şi steaguri la cele patru colţuri. Şi, tot ca în fotbal, rezultatul trebuie tranşat în două reprize a câte 45 de minute, indiferent dacă cele două echipe se confruntă într-o competiţie feminină sau masculină.

Bandy-ul a debutat ca sport demonstrativ la Olimpiada de iarnă de la Oslo, din 1952. Acceptată ca probă sportivă de Comitetul Olimpic Internaţional, ea nu a fost, totuşi, niciodată inclusă în programul oficial. Prin urmare, nu figurează nici printe probele de la Soci, deşi Campionatul Mondial din 2014 s-a încheiat recent, la Irkut, în Siberia.

Primul club de bandy cunoscut în istorie a fost al britanicilor de la Bury Fen, atestat încă din 1813. Cu toate acestea, fotbalul de iarnă este astăzi popular îndeosebi în Rusia, în Scandinavia şi în Statele Unite. Federaţia Internaţională de Bandy a luat fiinţă în 1955, iar Campionatele Mondiale au debutat în 1957. Dincolo de spectaculozitatea sa, bandyului are însă un cusur care-i îngreunează mult răspândirea: este foarte scump.

Schi viteză

Nu ascunde cine ştie ce filosofie: totul este să cobori cât de repede poţi şi te ţin genunchii pe o pantă înzăpezită şi foarte abruptă. Pe schiuri, evident. Este unul dintre cele mai rapide sporturi nemotorizate din lume, senzaţiile create, ar spune psihologii, fiind tari în toată regula.

Schiul viteză a debutat ca probă olimpică în 1992, în paradisul montan de la Les Arcs, pe o pistă de 2000 de metri situată la nici 60 de km de Albertville. Laureaţii de atunci au fost doi schiori francezi şi unul american. Concursul, însă, a avut şi un moment tragic: moartea lui Nicolas Bochatay, sportivul elveţian izbindu-se în dimineaţa finalei, la antrenament, de un vehicol care amenaja pista.

De regulă, schiorii de viteză depăşesc 200 de km/oră. Recordul probei îl deţine italianul Simone Origone, cu 251.4 km/oră, o viteză pe care ar invidia-o orice conductor al Căilor Ferate Române.

*

Şi un bonus:

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă