Unul dintre cei mai apreciați istorici clujeni, Cornel Jurju, a publicat o carte ce are potențialul de a deveni un volum de referință pentru toți cercetătorii care studiază istoria comunismului. În ”Tovarășii împotriva Coroanei. Ideologie și propagandă comunistă”, Cornel Jurju demantelează și dezvăluie unul dintre cele mai ticăloase mecanisme utilizate de bolșevici pentru a otrăvi mintea și inimile copiilor.
Comuniștii au utilizat manualele de istorie pentru a încerca să îndeplinească ceea ce Emil Bodnăraș îi spunea Principesei Ileana a României: faptul că, până la venirea comuniștilor la putere, poporul l-a iubit pe Rege, iar de acum încolo, comuniștii îi vor învăța pe români să îi iubească pe ei, pe conducătorii instalați de Stalin în fruntea României. Ura, minciuna sfruntată și ignorarea realității au fost uneltele cu care comuniștii au încercat să pervertească istoria. Un efort deosebit a fost depus pentru a întina figura Regelui Carol I, cel care a obținut independența României și cel care a dat statului român o Constituție, cea din 1866, care se număra printre cele mai democratice și mai liberale de pe continent, din acea vreme.
Mecanismul prin care comuniștii încercau să îl diabolizeze pe Rege a fost completat cu unul care încerca să spele imaginea Rusiei. Este vorba de acea Rusie care a încălcat cu nonșalanță tratatul prin care făgăduia să respecte integritatea teritorială a României și care, la finalul Războiului de Independență, a răpit României cele trei județe din sudul Basarabiei care fuseseră retrocedate în anul 1856, la finalul Războiului Crimeii. Comuniștii încercau să prezinte Rusia, care susținea și regimul bolșevic instaurat în România după cel de-al Doilea Război Mondial, drept ”fratele cel mare și cel bun” al poporului român. Din fericire, comuniștii nu au reușit să otrăvească sufletele românilor cu aceste minciuni. Din păcate, încă mai există unii români care încă mai cred minciunile pe care le-au învățat la școală în perioada ciumei roșii. Modul în care au încercat să îl prezinte pe Carol I este un veritabil studiu de caz.
Regele „trădător“
Istoricul Cornel Jurju a remarcat ironia istoriei. Comuniștii, care proclamau internaționalismul și care au trădat România, în contextul în care partidul lor nu era decât o secție a Cominternului, îl acuzau pe Rege de trădare! Și asta inclusiv în contextul Războiului de Independență, care a fost unul dintre cele mai strălucite episoade ale lui Carol I. ”Războiul pentru cucerirea independenţei a fost unul dintre paşii decisivi pe dificilul drum al constituirii statului naţional român. În acelaşi timp, obţinerea neatârnării româneşti faţă de Poarta Otomană nu poate fi desprinsă de rolul deosebit pe care l-a avut domnitorul Carol I. Pe parcursul anului 1876, lumea balcanică era cuprinsă de tensiuni şi conflicte. Sârbii, muntenegrenii, bosniacii erau în plină revoltă împotriva ocupaţiei turceşti, sperând să poată beneficia şi de sprijinul Rusiei.
Foarte corect, acest context balcanic a fost evaluat de către Carol I ca o conjunctură favorabilă care ar putea deschide României drumul către obţinerea independenţei. Într-un Consiliu de Miniştri lărgit, convocat la 14 aprilie 1877, domnitorul, sprijinit mai ales de către prim-ministrul I.C. Brătianu, a reuşit să impună decizia mobilizării întregii armate, dar şi acceptarea unei implicări alături de Rusia în viitorul război. Mai departe, evenimentele s-au succedat cu o anumită repeziciune. La scurt timp, principele Carol a semnat tratatul româno-rus.
Acesta acorda trupelor ruse posibilitatea de a trece prin România; în schimb, guvernul rus se obliga să garanteze integritatea teritorială a statului român. În acest fel se aranjau condiţiile diplomatico-juridice care să permită intrarea Rusiei într-un război prin care, aparent, venea în sprijinul popoarelor balcanice, dar pe fond urmărea indeplinirea tradiţionalelor obiective geostrategice ruseşti, de a ajunge pe ţărmul oriental al Mării Mediterane. Tot în aprilie, principele Carol, a alocat din resurse proprii 10.000 de franci prin care le era oferit ofiţerilor din armata română sporul de război pentru o lună, acesta nefiind încă aprobat de către Camere. Un gest financiar consistent şi cu o deosebită valoare simbolică: sublinia sprijinul necondiţionat al dinastiei pentru obţinerea independenţei româneşti.
La 24 aprilie 1877, Rusia declara război Turciei. Ca răspuns la atacurile de artilerie executate de către turci la nord de Dunăre, la începutul lunii mai, şi România a intrat în război împotriva Imperiului Otoman. În această atmosferă tensionată, dar încărcată de emoţie, la 9 mai, Parlamentul proclama independenţa României. După o zi, în 10 mai 1877, Proclamaţia Parlamentului era ratificată de către Consiliul de Miniştri, respectiv de către principele Carol. Data de 10 mai 1877 consacra constituirea statului modern român suveran, prin urmare, până în 1947, va fi sărbătorită ca zi naţională a României”, descrie Cornel Jurju succesiunea evenimentelor care au dus la obținerea independenței de stat.
”Din calitatea sa de domn, dar şi de comandant suprem al armatei române, Carol I a gestionat într-un mod remarcabil relaţia cu Rusia, atât cu autorităţile sale militare (marele duce Nicolae), cât şi cu cele politice (cancelarul imperial Gorceakov). În ciuda atitudinii superioare afişate de către Rusia, principele a încercat şi a reuşit ca, în numele României, să dialogheze de pe poziţii de egalitate cu marele şi arogantul său aliat. Meritul principal al lui Carol I a fost acela de a fi rezistat tuturor presiunilor Rusiei care dorea să subordoneze trupele române comandamentului rusesc. Acest comportament curajos şi în aceeaşi măsură realist, coroborat cu evoluţia defavorabilă a operaţiunilor desfăşurate de către armata rusă pe teritoriul Bulgariei, a făcut posibil ca, la iniţiativa ţarului Alexandru al II-lea, principele Carol să obţină comanda tuturor trupelor ruseşti şi româneşti de la Plevna.
Odată reglementate raporturile militare cu Rusia, la 1 septembrie 1877, armata română a trecut Dunărea, grosul trupelor îndreptându-se spre Plevna. Departe de a avea un statut decorativ, Carol I a comandat efectiv operaţiunile care au făcut posibilă ocuparea de către trupele române a redutei Griviţa în septembrie 1877. (…). Speranţele puse în acest plan militar s-au dovedit îndreptăţite. La 10 decembrie 1877, turcii, aflaţi în încercuire, au capitulat, Osman Paşa predându-se trupelor române. Succesul era unul deosebit aducând în prim-plan mai ales meritele domnitorului Carol care, în calitate de comandant al trupelor aliate, a probat excelente calităţi de strateg militar, dovedind curaj şi în acelaşi timp resurse de luciditate.
Drept consecinţă, principele Carol a fost felicitat de către ţar, care i-a conferit Ordinul Sfântul Andrei cu spade, împăratul Wilhelm al Germaniei transmiţându-i, de asemenea, o scrisoare plină de aprecieri. A urmat Congresul de Pace de la Berlin (1878) unde a fost acceptată independenţa României, care obţinea şi o extindere teritorială prin alipirea Dobrogei. Succesul Păcii de la Berlin, umbrit parţial de pierderea a trei judeţe basarabene anexate de către Rusia, a fost la rândul său facilitat de poziţia internaţională avantajoasă deţinută de către Carol I, care aparţinea unei influente dinastii europene”, mai scrie istoricul clujean în volumul apărut la Editura Argonaut. Însă aceste episoade istorice erau de nerecunoscut în modul în care erau descrise în manualele comuniste de istorie.
Cărțile de istorie SF
Modul în care istoricii comuniști au descris obținerea independenței României este demn mai degrabă de literatura SF decât de cărțile de istorie. ” Cea mai dramatică şi neverosimilă transfigurare a episodului independenţei româneşti i-a aparţinut lui Mihail Roller. Autor al Istoriei Republicii Populare Române, din care s-a predat şi învăţat istoria la sfârşitul anilor ’40 şi prima parte a anilor ’50, Mihail Roller a elaborat prima versiune de manual care reflecta viziunea oficială, profund ideologizată şi mistificată, asupra istoriei moderne a României. În ce priveşte tema independenţei, Roller a recurs la o diviziune artificială a forţelor sociale, între tabăra susţinătorilor, respectiv ai duşmanilor independenţei. Linia de demarcaţie părea de netrecut, fiind impusă în funcţie de criteriul apartenenţei de clasă.
Ca principal duşman al obţinerii independenţei era identificată clasa boierimii în ansamblul său. „Boierimea – profund reacţionară – care de-a lungul vremurilor a trădat lupta poporului pentru independenţă – s-a plasat şi în 1877-78 pe o poziţie de trădare naţională. (…) De aceea ei s-au opus intrării României în război împotriva Turciei şi cereau chiar ocuparea ţării de către armatele imperiului Habsburgic, cu scopul de a împiedica războiul pentru cucerirea independenţei”. „Complotul antinaţional” al claselor exploatatoare includea şi marea parte a burgheziei. Aceasta era condusă şi îndrumată de către însuşi I.C. Brătianu din poziţia de prim-ministru. De altfel, Guvernul României era plasat într-o vulnerabilitate extremă în raport cu morala ideologică de tip bolşevic. Caracterul său era unul „burghezo-moşieresc”, fiind susţinut în Parlament, într-o complicitate vinovată, deopotrivă de către burghezi şi boieri (…).
Acesta era contextul discursiv în care a fost inserat şi „aportul” lui Carol I în acţiunea dobândirii independenţei. Prin utilizarea unei expresii cu o evidentă tentă peiorativă, „prusacul de Hohenzollern”, principele era integrat în operaţiunea de trădare a „năzuinţelor maselor de la oraşe şi sate”. Poziţia lui Carol I era cu atât mai agravantă cu cât era făcut responsabil, alături de guvern, de proasta înzestrare a armatei şi implicit de sacrificarea deliberată a numeroşi militari proveniţi, cum altfel, decât din rândul maselor populare. „Cu toate acestea, guvernul burghezo-moşieresc, în frunte cu prusacul de Hohenzollern, care nu vroia să lupte pentru independenţa naţională, nu au luat măsurile necesare pentru pregătirea armatei şi armamentului necesar. Aceasta a avut grave urmări şi a costat poporul român zeci de mii de victime”.
Este necesar a fi remarcat faptul că tentativa culpabilizării principelul Carol, ca de altfel a întregii burghezo-moşierimi, era fundamentată pe o argumentaţie mai degrabă eclectică. În plină „invazie” a ideologiei comuniste, rolul degradant al „păturilor conducătoare” în speţa independenţei era evidenţiat şi în raport cu perimetrul valorilor naţionale. Apartenenţa la „clasa exploatatorilor”, chestiune în sine reprobabilă, era dublată de actul trădării interesului naţional, mai ales în momente istorice decisive, cum a fost cazul anilor 1876-1878. Ce-i drept, interesul naţional şi naţiunea deveneau concepte substanţial resemantizate dinspre spaţiul ideologic al luptei de clasă.
Practic, naţiunea, în creaţia didactică a lui Roller şi a discipolilor săi, ajungea să se confunde, să fie echivalată cu „forţele sociale progresiste” alcătuite, conform teoreticienilor comunismului, din muncitorime şi ţărănime. Naţiunea, în accepţiunea sa tradiţională/firească, era înlocuită cu naţiunea ca expresie exclusivă a structurilor sociale exploatate, predestinate a fi învingătoare în războiul social de exterminare a forţelor exploatatoare şi „apatride” (rege, burghezie, moşierime)”, mai scrie Cornel Jurju.
Carol I versus Niculai Petrovici Zbucu Codreanu
Istoricul clujean mai scrie că ”În consecinţă, şi în cazul războiului pentru independenţă, Mihail Roller era obligat să identifice şi o zonă de suport social, impresionantă măcar din punct de vedere cantitativ. Cum rezervorul de „înţelepciune” ideologică se afla la îndemână, forţele binelui erau echivalate cu „masele populare”, interesate de obţinerea independenţei pentru a-şi rezolva nevoile sociale. La nivelul anului 1877, substanţa cunoscutului concept comunist, „masele populare”, era asigurată în mod principal de către ţărănime, care vedea independenţa ca pe o poartă deschisă către împroprietărire. ,,În popor era adânc înrădăcinată, din generaţie în generaţie, dorinţa de a cuceri independenţa. Masele populare au simţit pe propria spinare veacuri de-a rândul greul jug otoman. Ele doreau să cucerească independenţa şi odată cu aceasta să rezolve revendicările lor sociale. În special ţărănimea a sperat că odată cu independenţa va căpăta pământ. De aceea, în momentul în care a fost chemat la arme, poporul s-a dus cu avânt la luptă”.
Urmând structura narativă consacrată, masele populare aveau nevoie de o forţă conducătoare. Dacă în deceniile interbelice sau la 23 august 1944, Partidului Comunist îi era oferit rolul conducător, la 1877 poziţia similară era atribuită unor obscure, în fapt inexistente, „cercuri socialiste”. Avându-l în frunte pe necunoscutul Nicolai Petrovici Zbucu Codreanu, „cercurile socialiste”, chiar dacă insuficient consolidate, deveneau portdrapelul „maselor populare” în războiul pentru independenţă”. Evident, totul era o mistificare. Zbucu Codreanu este o figură cu totul marginală a istoriei românești, iar rolul său în obținerea independenței României este egal cu zero.
