La mijlocul secolului XX pamantul romanesc al Basarabiei a fost pustiit de o foamete cumplita, fapt ce a adus la atrocitati pe care mintea noastra de acum nu le poate concepe. Aceasta s-a intamplat in anii’46-‘47, cand Basarabia se afla din nou sub ocupatia sovietica iar autoritatile de la Kremlin voiau cu orice pret s-o anihileze. Larisa Turea este un jurnalist cu un pronuntat simt al dreptatii si al adevarului, pentru care istoria nu este litera moarta, ci fapt viu, care inca doare. Din acest motiv a pornit o lunga investigatie pentru a ne oferi aceasta lucrare, Cartea foametei, editura Curtea Veche, traducerea documentelor din limba rusa apartinand autoarei si lui Vasile Limbide. Prefata este semnata de prozatorul Ion Druta. Tot Larisa Turea in cuvvantul introductiv face urmatoarele apeciere intemeiate: "Taranii basarabeni au fost condamnati cu buna stiinta la infometare din doua considerente: ca dusmani de clasa, dar si ca etnici romani, tradatori si aliati ai Germaniei naziste". Se stie, taranii au fost socotiti dusmani ai regimului stalinist care nu avea deloc incredere in ei.
Asadar, tocmai cei care fac painea nu au convenit unui regim imbatat de abstractiuni sangeroase, pentru care individul concret, facut dupa chipul si asemanarea Domnului, nu prezenta nici o importanta. Dar fiindca tragedia era uriasa iar autoritatile trebuiau intr-un fel sa salveze aparentele au oferit populatiei din restul colosului sovietic precum si strainatatii urmatoarele explicatii: "Tragedia popoarelor Moldovei nu a inceput cu seceta din 1945 sau cu colectarile de cereale… tragedia a inceput cu navalirea asupra Uniunii Sovietice a Germaniei fasciste, a Romaniei monarhice, a Ungariei, Finlandei, Italiei si altor aliati ai lui Hitler. In anii de razboi ocupantii carau totul din Moldova, iar ceea ce mai ramanea era confiscat sau distrus de catre armate…In primavara lui 1947 dupa venirea lui A. N. Kosighin in Moldova au fost aduse 366000 puduri de faina, multa alta productie si furaj…" Autoarea arata ca situatia a stat exact invers. "Imputernicitii" au extorcat toate produsele alimentare, au luat graul din hambarele oamenilor pana la ultimul bob, mai ales ca ziarele se intreceau unul pe altul in a vorbi despre predarea painii la stat in suma de sute de mii de puduri. Rezultatele nu s-au lasat asteptate. A crescut alarmant numarul de distrofici, zeci de mii de persoane dintre care foarte multi copii.
De aici, decesele… Disperarea i-a impins pe oameni la acte de canibalism. Dar daca asemenea marturisiri ne fac sa ne cutremuram, in schimb sunt alte pagini care prin simplitatea lor plina de duiosie ne emotioneaza pana la lacrimi. Oferim un exemplu care spune tot: Cam peste vreo 20 de case de la noi infiintasera un fel de cantina pentru satenii care nu mai aveau scapare si nici speranta. Hrana se facea in doua ceaune mari de la stana in care ciobanii fierbeau zarul. Erau puse pe capra, un fum ca un infern. Ceaunul negru de funingine, batul negru si el, asa se pregatea si ti se turna cu taraita in srtachina cu ce veneai de acasa. Nu tin minte sa fi fost vreo lista, parca cine venea aceluia i se dadea. Desigur, oamenii se cunosteau unul pe altul si nu te-ar fi lasat obrazul sa iei de doua ori. …Mai aproape de locul cu cazanele crestea numarul celor cazuti, nu mai dovedeau cei vii sa-i stranga de pe drumuri, un tablou ingrozitor incat mama zise: mai bine sa ne strangem intre peretii nostri gramajoara decat sa venim aici dupa o lingura de zama si sa murim sub gard… (Pavel Balan) Am primit de la cititori si colaboratori ceea ce se cheama impresii de lectura, dintre care publicam textul de mai jos.
Un grup de discutii transformat in scandal gastronomic: mai-marii momentului, complet lipsiti de simtul Istoriei, dar straduindu-se sa-l mimeze, au abordat in timpul unui summit probleme precum criza globala a resurselor de hrana, cresterea preturilor la produsele alimentare, consumul irational de mancare, foametea. Nu mai mult decat clisee, pentru ei, plimbate din gura-n gura fara vreo strabatere, ba, mai mult, dezbatute cu cinism caci nu poti banui de prostie sau inconstienta oameni la un asemenea nivel. Sa vorbesti despre foamete cu gura plina, si in conditiile in care undeva se moare de foame, e un semn de alterare interioara, nu doar o gafa politica propagata prin contagiune. si, cum politicienii ne sunt reprezentanti, ne uitam la ei ca intr-o oglinda si vedem aceeasi nepasare schimonosindu-ne chipurile, numai, din fericire, la scara mult mai mica, neavand pe umeri greutatea dregatoriilor cinstitelor fete satule de a predica postul planetar si cumpatarea si dedate brusc, intr-un moment de exhibare, exceselor culinare.
Dar sa nu suprageneralizam: exista totusi oameni care apreciaza hrana la justa ei valoare si printre ei sunt unii din cei care au suferit din cauza lipsei ei generalizate.
Ne invata pretul painii de toate zilele un volum recent aparut la "Curtea veche": "Cartea foametei", culegere de marturii ale supravietuitorilor unui cataclism departe de a fi fost declansat doar de cauze naturale – foametea din anii 1946-1947 din Moldova cea de peste Prut. Orizonturile lecturii se cer a fi complementare, caci depozitiile in fata Istoriei si a propriei constiinte sunt validate prin documente oficiale ce contureaza o imagine apocaliptica, imaginea omului cazut sub demnitatea speciei, nu doar anihilat ca individ. Pentru cititorul de azi, e foametea din carti. Pentru traitorii din secolul trecut ale caror nume sunt adunate intre coperti, e viata traita. A lor si a multora ca ei, ramasi definitiv muti. Diferenta de destin, care ne obliga la reflectie.
Amintirile foametei sunt culese deopotriva de la barbati si femei, care aveau in acei ani varsta copilariei, ori a tineretii – "taman cand imi era lumea mai draga" (S.R.) – , ori erau deja adulti. Fiecare varsta cu specificul ei de a trai limita, fiecare om cu maniera lui de a suporta tragicul cuibarit in oase. Exista o bogatie a perspectivelor rememorarii si a sentimentelor: impacarea cu propriul curs al vietii, autocompatimirea, mila pentru cei aflati in aceeasi suferinta sau in chinuri si mai mari, iertarea, complexul supravietuitorului (autoculpabilizarea pentru a nu fi facut destul), incercarea unor momente de detasare, de fuga in literaturizare, in plasticizare, in reportaj peste timp, uimirea, resentimentul, luciditatea, datoria fata de generatiile de dupa, dorinta de dreptate, nevoia de a trage invataminte, intelepciunea.
Nu-ul spus refugiului in uitare e ceea ce le leaga, fie ca se recupereaza calupuri de imagini, fie ca trecutul revine in flashbackuri. Salutara nevoie de a nu uita cine esti, de a-ti construi identitatea cu respect fata de realitate.
Toate plansele sunt colorate in culori sumbre, unul dintre martori (asa ii vom numi) declarand ca vede totul ca un film alb-negru. E filmul cu morti de foame, filmul in care viata inseamna prea devreme moarte, totul incepand cu urmele razboiului (un termen abstract pentru noi, dar cuantificat in victimele vremurilor de atunci: familii ciuntite, raniti, disparuti, morti, toti concreti ), continuand cu nenorocirea unei secete, culminand cu obligativitatea colectelor (a impozitului agricol in natura – "painea", adica graul, mai ales, fiind produsul de dat obligatoriu la stat), cu teroarea mortii, cu zbaterea pentru supravietuire, film sfarsind, in fine, pentru unii in scena cimitirelor suprapline, pentru altii in scene mai optimiste, de infiripare a vietii, daca viata mai poate fi numit restul lasat de moarte.
O moarte netraita in spiritul traditiei, o moarte de-a valma, in care zorul gropilor comune nu lasa timp pentru obiceiuri ce in mod normal ar coagula comunitatea viilor ramasi in urma celor dusi "nepetrecuti". Paginile sunt incarcate de emotie, se rememoreaza atrocitati care au facut din om, neom.
Obligati sa-si ghideze viata dupa gust si olfactie pervertite, dezumanizate, si sa-si fixeze drept scop satisfacerea foamei cu pretul sacrificarii unor nevoi la fel de primitive (de imbracaminte, de locuit, de confort casnic), oamenii din aceste marturii sunt figuri stinse, condamnate la o existenta orizontala, inchisa in urletele frustrarii nevoilor vitale. Sunt oameni obligati sa traiasca precum animalele, sa le imprumute din preferintele alimentare, sunt oameni care nu mai stau pe picioarele lor, oameni pentru care a supravietui presupune a paste ierburi, a roade coaja de copac, a merge in patru labe…imaginile sunt socante, dar, mai dur inca, sunt completate de zugravirea unor fapte abominabile: de canibalism – copii mancandu-si parintii morti, parinti omorandu-si copiii ca sa se hraneasca… e un nivel subanimal chiar (de vreme ce in regnul inferior indivizii isi protejeaza specia). Instinct matern transformat in instinct ucigas, agresivitate de necontrolat, tabuuri abolite – "se taia om pe om si se manca". Pe langa asta, mancarea pisicilor si a cainilor apare doar ca o transgresare a… limitelor culturale.
Sunt tablouri ce prezinta gradat, dar intr-un ritm alert, saracirea unor localitati intregi, lipsirea oamenilor de produsele muncii lor, lasate sa se strice degeaba stranse gramada, infometarea in masa, acordarea tardiva si ineficace de ajutoare.
Omul nu mai e preocupat de calitatea a ceea ce mananca, ci doar de cantitate, pe care se straduieste s-o creeze, ca o caricatura a demiurgului, din nimic.
Sunt prezentate si strategii de supravietuire, valorizand spiritul economisirii resurselor, al respectului pentru animale, amintite si ele cu compasiune ca ajutoare sacre, dar mai ales al omeniei. Pe ici, pe colo, sunt redate mostre de bun-simt, cooperare, gesturi salvatoare nu doar in raport cu viata celuilalt, dar si in raport cu demnitatea proprie.
Demnitate care supravietuitorilor le-a dat forta sa indure si bold sa povesteasca ce au indurat. si care noua ne poate fi un exemplu, desi livresc, de ce inseamna sa fii om.
