5.9 C
București
sâmbătă, 21 decembrie 2024
AcasăSportAtletismBizantinism si revolutie

Bizantinism si revolutie

Istoria politica a comunismului romanesc

Destinul radicalismului utopic in veacul XX este un subiect pe cat de complicat, pe atat de fascinant. Asa cum arata si Paul Berman intr-o importanta carte aparuta la editura Norton in 2003, Liberalism and Terror, nu putem separa fenomenul totalitarismului fundamentalist-religios, mai ales in varianta sa islamica, de traditia agresiunii impotriva modernitatii liberale asa cum a fost ea incarnata in experimentele leniniste si fasciste. Mesianismul revolutionar modern s-a situat in opozitie cu valorile umanismului burghez, dispretuite si atacate drept filistine, ipocrite si mediocre. Merita sa fie amintite aici contributiile esentiale in domeniul interpretarii eshatologice revolutionare marxiste datorate unor Jacob Talmon, Raymond Aron, Alain Besan·on, Karl-Dietrich Bracher, Hannah Arendt, Leonard Schapiro, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Robert C. Tucker, Robert Conquest si Martin Malia. As aminti si excelenta carte a lui Daniel Chirot intitulata Modern Tyrants, o radiografie lucida a originilor si persistentei raului in lumea contemporana. Comunismul romanesc a fost o subspecie a radicalismului bolsevic, el insusi nascut ca urmare a logodnei dintre traditia revolutionara rusa si versiunea voluntarista a marxismului. Ca sa pricepem mentalitatile celor care au fondat comunismul romanesc, este necesara intelegerea naturii si sensului comunismului rus (spre a relua titlul unei exceptionale si mereu actuale carti a lui Nikolai Berdiaev). Lenin a fost primul lider care a intruchipat acest nou model carismatic, avand in centru institutia partidului revolutionar „inarmat” cu ideologia opozitiei totale in raport cu democratia liberala si economia de piata. Stalinismul reprezinta versiunea extrema (si extremista) a bolsevismului, iar cazul romanesc, inclusiv sinteza perversa dintre leninism, tiers-mondism si un nationalism xenofob (inrudit cu ceea ce Umberto Eco numea „ur-fascism”, fascism primordial) in ideologia epocii Ceausescu, poate lumina efectele dezastruoase ale unor asemenea experimente de „inginerie sociala”.
In recenzia facuta cartii mele Stalinism pentru eternitate in revista Times Literary Supplement, istoricul britanic David Pryce-Jones accentua importanta conceptului de bizantinism in explicatia pe care o propun asupra fenomenului comunist romanesc. Intr-adevar, natura conspirativa a partidului (chiar atunci cand ajunsese la putere), permanentele jocuri de culise, lupta feroce pentru putere, absenta dimensiunii etice si sacralizarea unei ideologii impietrite, toate acestea s-au combinat intr-o matrice totalitara cu trasaturi specifice pe care m-am straduit sa le luminez in cartea mea. Scriind despre volumul meu in revista trimestriala East European Politics and Societies, istoricul american Robert Levy, autorul biografiei Anei Pauker, aparuta tot la University of California Press si tradusa la Polirom, observa: „Savant stralucit care combina o vasta baza teoretica cu o intelegere instinctiva a ceea ce el descrie drept dramele „tragicomice” ale clandestinitatii comuniste romanesti, el (Vladimir Tismaneanu) poseda o cunoastere intima a psihicului comunist si a componentei sale romanesti. Aceste elemente i-au fost de mare folos in scrierea acestei carti, fara indoiala analiza fundamentala a comunismului romanesc (the definitive account of Romanian communism)” (vol. 14, nr. 4, toamna lui 2004, p. 697). In acelasi sens a scris si William Crowther, cunoscut politolog american specializat in chestiuni romanesti, intr-o recenzie aparuta in Slavic Review. Nu mai insist asupra subtilei cronici aparute in trei episoade in Romania Literara, sub titlul „Demonii”, de Mircea Mihaies (inclusa in acest volum ca postfata).
Cateva precizari semnificative: am lucrat vreme de mai bine de 20 de ani la scrierea unei istorii politice a comunismului romanesc (intre timp am publicat numeroase carti, mai mult sau mai putin inrudite cu acest subiect). Spun istorie politica doar pentru a distinge demersul pe care il propun de alte forme de istorie: sociala, economica etc. Altminteri, spre a fi cat se poate de clar, in cazul acesta, deci al analizei comunismului romanesc ca fenomen politic si ideologic, istorie politica inseamna istorie pur si simplu. Prin urmare, este vorba despre prima istorie comprehensiva si comparativa a acestui fenomen, de la nasterea sa, trecand prin clandestinitate, prin luptele acerbe pentru putere si impunerea unui model institutional ideocratic-totalitar, pana la prabusirea din decembrie 1989 si viata sa de apoi, agonica si duplicitara, in Romania de dupa Ceausescu. Faptul ca este vorba despre o lucrare necesara din punct de vedere intelectual si moral, despre o istorie definitiva, este notat chiar de Robert C. Tucker, profesor emerit la Universitatea Princeton, biograful lui Stalin si autorul unor carti clasice de marxologie si sovietologie, in cuvintele de sustinere a cartii publicate pe coperta a patra. Lucrarea a primit in decembrie 2004 Premiul Barbara Jelavich din partea Asociatiei Americane pentru Avansul Studiilor Slave, din care face parte si Asociatia de Studii Romane, pentru o carte remarcabila (distinguished monograph) pe teme sud-est – si central-europene publicata in anul anterior. In motivatia juriului pentru acest prestigios premiu se arata ca lucrarea „este o contributie decisiva la intelegerea mecanismelor de functionare a Partidului Comunist Roman si a dinamicii regimurilor comuniste din Europa de Est si o combinatie de rigoare stiintifica, interpretare creatoare si convingatoare, precum si angajament personal”. Sa mai spun ca o recenzie elogioasa a aparut si in influenta revista Foreign Affairs sub semnatura politologului american Robert Legvold, profesor la Universitatea Columbia din New York. Amintesc aceste lucruri pentru ca, mai ales in ultima vreme, exista o tendinta de a sustine, in totala contradictie cu evidenta factuala, inexistenta unei istorii a comunismului romanesc de la origini pana la prabusire (am citit asemenea afirmatii in diverse ziare si reviste). In ce ma priveste, pe baza a ceea ce am intreprins, inclusiv ani de investigatii in arhive, sunt convins ca aceasta istorie exista. Iar acum, cand cartea apare in romaneste, lucrurile se vor clarifica si vom putea discuta ipotezele si concluziile mele in deplina cunostinta de cauza. In acest context, tin sa reamintesc un principiu esential pentru sanatatea climatului intelectual si anume acela care spune ca ignoranta nu este un argument. Eu, unul, in cartea mea, i-am amintit pe cei care au contribuit, de-a lungul deceniilor, la studierea stiintifica a comunismului romanesc. Tocmai din acest motiv am inchinat cartea memoriei profesorului Ghita Ionescu, cel in care am vazut un mentor si un model. Dar, asa cum mi-a scris profesorul cu cateva luni inaintea disparitiei sale, lucrarea sa din 1964 nu fusese construita pe baza accesului la arhivele P.C.R. In plus, se oprea la momentul inceputului despartirii de Moscova: „Bineinteles ca imi poti dedica volumul tau in ce fel doresti. Placerea si onoarea vor fi de partea mea. Cred ca, intr-adevar, ai facut descoperiri enorme in arhive si ca volumul meu, data fiind bogatia materialelor pe care le va aduce cartea ta, are sa para doar un predecesoar invechit”. In ce ma priveste, consider lucrarea lui Ghita Ionescu drept fundamentul pe cat de original, pe atat de viabil pe care am incercat sa cladesc propria mea analiza a acestei inepuizabile teme (vezi articolul meu „Amintirea lui Ghita Ionescu”, 22, 10-16 iulie 1996, p.4). In egala masura, urmand modelul sau, sunt primul care sa sustina cercetatorii romani in efortul de cunoastere a itinerariului politic al comunismului romanesc, insa cred ca trebuie sa recunoastem prioritatile si implinirile, mai ales atunci cand acestea sunt validate de comunitatile stiintifice din tara si din strainatate.
Tema istoriei comunismului romanesc este incitanta, extrem de dificila, plina de capcane, ceea ce a facut din abordarea ei un demers complicat, mai cu seama la nivelul surselor si al verificabilitatii informatiilor utilizate. Ea a fost tratata de o serie de autori carora tin sa le recunosc meritele incontestabile: Ghita Ionescu, Henry Roberts, Michael Shafir, Ken Jowitt, Robert King, Dennis Deletant, Robert Levy, Catherine Durandin, Victor Frunza si nu foarte multi altii. Oricum, nu vreau sa transform acest text intr-o analiza a bibliografiei problemei. In tara, mai cu seama in ultimii ani, au aparut lucrari importante, datorate lui Florin Constantiniu, Lucian Boia, Pavel Campeanu, Mihai Retegan, Stelian Tanase, Adrian Cioroianu, Mircea Stanescu, Andi Mihalache, Marius Oprea, precum si culegeri de documente editate de Dan Catanus, Ioan Chiper, Alina Tudor, Gh. Buzatu, Mircea Chiritoiu, Ioan Scurtu (din nou, nu mentionez decat unele dintre cartile pe care le-am consultat si nu ma refer la diferentele de orientare ideologica a respectivilor autori/editori). Nu mai insist aici asupra atator volume de interviuri si memorii, precum si biografii politice publicate dupa prabusirea comunismului (merita amintite contributiile doamnelor Lavinia Betea si Doina Jela). Indraznesc sa pomenesc aici si volumele mele anterioare, intre care Arheologia terorii si Fantoma lui Gheorghiu-Dej.
Multe dintre cartile aparute in tara exploreaza pagini mult timp obscure, episoade tenebroase din istoria politica a comunismului autohton. Spun autohton in chip deliberat, pentru ca eu, unul, nu accept pozitiile care vad stalinismul romanesc drept o invazie (dictatura) alogena si doar atat. In egala masura, ca o contraparte ironica a tendintei amintite mai sus, mi se pare ca lipseste inca dimensiunea comparativa in abordarea fenomenului: este ca si cum stalinismul national promovat de Gheorghiu-Dej si Ceausescu s-ar fi dezvoltat intr-un mediu aseptic, autarhic, fara conexiuni si influente externe. Tot atat de importanta este acuratetea informatiilor: nimic nu poate fi mai devastator in asemenea intreprinderi de recuperare a memoriei istorice decat aproximatiile grabite. Cateva exemple relativ recente: in comentariul introductiv al unor istorici pe marginea stenogramei unei sedinte a Biroului Politic din 1960, publicata in ALSA cu cativa ani in urma, se „decodifica” o referinta a lui Dej la un anume „Leonea” ca fiind vorba despre un personaj de nivel mediu in aparatul ideologic, in clipa aceea exclus din PMR (tatal meu), si nu despre pontiful doctrinar en titre al partidului, Leonte Rautu (apropiat de primul-secretar, care, in acel caz precis, chiar i se adresa cu diminutivul rusesc pomenit mai sus).
In fine, un dictionar de „spioni si securisti”, pe langa multe informatii nu doar veridice, ci si verificate documentar, perpetueaza unele inexactitati (de pilda, ca generalul de graniceri Mihail R. Boico ar fi fost casatorit cu fiica vitrega a lui Vasile Luca – in realitate, a fost sotul surorii mamei mele, Cristina Boico, care adoptase numele Luca drept pseudonim in timpul rezistentei franceze). Nu mai vorbesc de faptul ca lipsesc numeroase figuri importante, membri ai Colegiului Director al Ministerului de Interne din perioada Draghici. Cat priveste includerea in dictionar a lui Alexandru Iliescu numai pentru ca a participat la Congresul al V-lea si a trait cativa ani in URSS, ea mi se pare mai degraba legata de faptul ca acesta a fost tatal fostului presedinte al Romaniei, urmarindu-se astfel alte scopuri decat acela al cunoasterii nepartinitoare a trecutului. Simplu spus, nu toti comunistii ilegalisti au fost spioni: multi au aderat la miscarea clandestina din motive de idealism etic, chiar daca ulterior crezul lor s-a dovedit falimentar. Toate aceste erori tin, evident, de o anumita precipitare in a acoperi golurile din istorie, insa nu o singura data ele pot duce la distorsiuni regretabile. Nu mai vorbesc de pasiunile politice transformate in argumente istorice. Istoria politica solicita un registru de obiectivitate, respect pentru bibliografia problemei, recunoasterea publica a lucrarilor precedente, inclusiv criticarea unor erori si analize ce s-au dovedit fie incomplete, fie de-a dreptul false (nu exclud din acest tip de critica propriile mele lucrari si am acceptat in unele cazuri sugestii bazate pe informatii coerente si credibile, precum cele oferite de Pavel Campeanu, Marius Oprea, Robert Levy si Stelian Tanase).
De fapt, daca este sa marturisesc mai exact aventura conceperii propriei carti, Stalinism pentru eternitate, as spune ca am inceput-o cu un sfert de veac in urma. Mai intai, in Romania, mi-a fost dat sa citesc cartea lui Ghita Ionescu aparuta la Oxford University Press in 1964 (am imprumutat-o de la Ileana Gaston Marin, care a sustras-o pentru cateva zile din biblioteca tatalui ei, unul dintre demnitarii de varf, in plan economic, ai perioadei Dej). Gratie prietenei mele Nadia Badrus, am avut sansa sa citesc o serie de documente culese in antologiile „pentru uz intern” pregatite de Institutul de Istorie de pe langa CC al PCR (era prin 1970, cred, cand Gheorghe Badrus, tatal ei adoptiv, lucra ca adjunct al lui Ion Iliescu la Sectia de Propaganda a CC). In 1971, Badrus, precum si Mihai Bujor Sion Senior, Constantin Vlad, Ilie Radulescu si, fireste, Ion Iliescu erau marginalizati ca efect al „Tezelor” din iulie, sub acuzatia de „intelectualism”. Gheorghe Badrus pleca ambasador la Moscova, Ion Iliescu devenea secretar cu propaganda pe judetul Timis.
Format ca sociolog in prima parte a anilor '70, am beneficiat de relativa deschidere a perioadei, inclusiv accesul la carti de orientare antistalinista si neomarxista (multe le-am citit gratie prietenului meu Alexei Florescu, al carui tata, Mihail, el insusi fost voluntar in Spania si luptator in maquis, era nu doar un tehnocrat al regimului, membru al C.C., secretar de stat la Consiliul National pentru Stiinta si Tehnologie, ci si un vorace cititor si colectionar de carti de filozofie, sociologie si politologie). Alte lucrari apartinand traditiei stangii liberale le-am citit gratie lui Dumitru Tepeneag si sotiei acestuia, Mona. Nu trebuie neglijat acest lucru, mai ales din perspectiva informationala si metodologica necesara scrierii unei istorii necontrafacute a comunismului. O mare parte a literaturii critice la adresa leninismului si a expresiei sale paroxistice care a fost stalinismul provine exact din directia marxismului antiautoritar, fie el de directie reformista (social-democrata), fie neohegeliana (marxismul occidental ilustrat de operele tanarului Luk'cs, precum si de cele ale lui Antonio Gramsci si ale filozofilor Scolii de la Frankfurt). As pomeni si impactul lecturilor din Trotki, din Rosa Luxemburg (mai ales Critica revolutiei ruse). Nu mai vorbesc de influenta exercitata asupra mea de formidabila trilogie consacrata istoriei marxismului de Leszek Kolakowski. Tocmai pentru ca ma ocupam de „teoria critica a societatii”, am devenit tot mai interesat de natura radicalismului politic de stanga in genere si de avatarele acestuia in versiunea sa romaneasca. Eram obsedat de momentele misterioase din istoria ilegalitatii comuniste, precum si de teribilele rivalitati dintre diversii lideri ai partidului. Voiam sa inteleg mecanismele puterii, mai intai in interiorul minusculei secte politice numite P.C. din Romania (Sectie a Internationalei a III-a Comuniste – Comintern), apoi ca formatiune dominanta, a carei viziune ideologica avea sa duca la completa transformare a tarii in directia tragica a utopiei egalitariste de sorginte bolsevica (nu intru aici in spinoasa chestiune a relatiei dintre leninism si marxismul originar, amintind doar ca unii dintre cei mai acerbi si mai persuasivi critici ai pucismului conspirationist leninist, inclusiv C. Dobrogeanu-Gherea, Karl Kautsky, Rosa Luxemburg, Gheorghi Plehanov, Trotki insusi inainte de convertirea sa la bolsevism, ca sa nu mai vorbesc de mensevici celebri precum Iuli Martov, Fiodor Dan si Pavel Akselrod, erau marxisti convinsi). Tema raportului dintre marxism si bolsevism merita asadar tratata cu deplina seriozitate.
Discursul oficial, mai ales dupa „Expunerea” lui Nicolae Ceausescu din mai 1966, cu prilejul celei de-a 45-a aniversari a constituirii Partidului Comunist din Romania (P.C.R.), combina invocarea criteriilor stiintifice in recunoasterea „meritelor relale ale diversilor militanti” cu fixatia descoperirii continuitatii miscarii progresiste, chiar antiimperialiste in istoria romaneasca, de la Mihai Viteazul (mai tarziu se va vorbi de Burebista si Decebal) la orgoliosul secretar general ce-i succedase lui Dej in martie 1965. Venind eu insumi din mediul ilegalistilor, mai precis din acea microcultura politica a fostilor voluntari din Spania si a luptatorilor din Rezistenta franceza, am descoperit foarte devreme contrastul dintre legendele oficiale si diversele fragmente de adevar subiectiv asa cum apareau ele in discutii private, marturisiri sincopate si ironii muscatoare. Descopeream, de asemenea, o tema ce avea sa ma framante de-a lungul intregii mele cariere profesionale: raportul dintre comunism, fascism, anticomunism si antifascism, pe scurt, deveneam constient ca, asa cum a demonstrat-o Fran·ois Furet, relatia dintre cele doua miscari totalitare, visceral ostile valorilor si institutiilor democratice liberale, era chestiunea istorica fundamentala a veacului XX.

Reflectii ale autorului pe marginea cartii Stalinism for All Season: A Political History of Romanian Communism – Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc, Ed. POLIROM



Vladimir Tismaneanu (n. 4 iulie 1951) este profesor de stiinte politice la University of Maryland, College Park, SUA, director al Center for the Study of Post-Communist Societies al aceleiasi universitati si presedinte al consiliului editorial al revistei East European Politics and Societies. Dintre lucrarile sale amintim: The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia (Routledge, 1988), Latin American Revolutionaries (in colab., Pergamon-Brassey's International Defense Publishers, 1990), In Search of Civil Society (Routledge, 1990), Condamnati la fericire. Experimentul comunist in Romania (Astra, 1991), Ghilotina de scrum (Editura de Vest, 1992; Polirom, 2002), Arheologia terorii (All, 1992), Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath (coord. impreuna cu Sorin Antohi, Central European University Press, 1992), Fantoma lui Gheorghiu-Dej (Univers, 1995), Irepetabilul trecut (Albatros, 1995), Noaptea totalitara (Athena, 1995), Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe (1998; traducere in limba romana, Fantasmele salvarii. Democratie, nationalism si mit in Europa post-comunista, Polirom, 1999), Marele soc. din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu (in colab., Editura Enciclopedica, 2004), Scopul si mijloacele (Curtea Veche, 2004). Lucreaza la doua volume despre lectiile politice ale secolului XX, Diavolul in istorie si Doua surori: comunismul, antifascismul si identitatile evreiesti. Articolele si studiile sale au aparut in numeroase ziare si reviste, printre care New York Times, Washington Post, Common Knowledge, The New Republic, Partisan Review, Gazeta Wyborcza, Sfera Politicii, 22. Volumul Revolutiile din 1989. Intre trecut si viitor (Polirom, 1999) a primit premiul revistei Sfera Politicii pentru cea mai buna traducere romaneasca din domeniu. Premiul Fundatiei Culturale Romane (2001) si premiul „Ion. I.C.Bratianu” (2001) pentru contributii la promovarea ideilor liberale. Alte lucrari publicate la Editura Polirom: Balul mascat. Un dialog cu Mircea Mihaies (1996), Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste in Europa Rasariteana (1997), Reinventarea politicului. Europa Rasariteana de la Stalin la Havel (1997), Vecinii lui Franz Kafka/The Neighbors of Franz Kafka (editie bilingva, in colaborare cu Mircea Mihaies, 1998), Incet, spre Europa. Vladimir Tismaneanu in dialog cu Mircea Mihaies (2000), Spectrele Europei Centrale (2001), Scrisori din Washington (2002) si Schelete in dulap. Vladimir Tismaneanu in dialog cu Mircea Mihaies (2004).

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă