După ce cochetaseră cu un sistem electoral mixt (jumătate din mandate atribuite prin vot majoritar, cealaltă jumătate proporţional), reprezentanţii principalelor partide în Comisia pentru legile electorale s-au pus de acord: ne întoarcem la sistemul de alegere a parlamentarilor pe care l-am avut până în 2008.
Nu am fost niciodată un fan al votului uninominal, mai degrabă dimpotrivă. Am scris în această rubrică, în 2007 şi 2008, atunci când era la modă sloganul “Votaţi omul, nu partidul”, mai multe articole prin care atrăgeam atenţia asupra riscului trecerii la votul în colegii, mai ales în varianta majoritară pe care ne-o propunea Traian Băsescu printr-un referendum (din fericire, eşuat) în noiembrie 2007.
Despre sistemul uninominal cu redistribuire proporţională, deocamdată în vigoare, aş spune că el ar fi putut să nu fie atât de rău pe cât este. Are dezavantajele uninominalului (favorizează candidaţii cu notorietate şi resurse materiale, dă posibilitatea manipulării în delimitarea colegiilor), dar şi unele avantaje. Cel mai important este repartizarea proporţională a mandatelor, ceea ce permite reprezentarea în Parlament a mai multor opţiuni decât în cazul repartizării majoritare. Apoi, sistemul de redistribuire face ca, între candidaţii aceluiaşi partid, să aibă prioritate cei care obţin cele mai multe voturi (nu cei stabiliţi de conducere), similar sistemului proporţional cu liste deschise.
Ar fi putut fi mai bun dacă nu s-ar fi introdus amendamentul artificial al calificării necondiţionate a candidaţilor care obţin peste jumătate din voturile exprimate – în urma căruia există mai mulţi parlamentari în acelaşi colegiu, rezultând actualul Parlament supradimensionat; de asemenea, partidele nu ar mai fi plasat candidaţii privilegiaţi în colegiile de dimensiuni mari (cu concursul Guvernului, diferenţa dintre mărimea colegiilor dintr-o circumscripţie a putut varia de la simplu la dublu) dacă ordonarea candidaţilor unui partid ar fi fost făcută după procentajul, şi nu după numărul absolut de voturi obţinut.
Acum, că am revenit la vechiul sistem (identic cu cel în vigoare la alegerile pentru Parlamentul European), ar fi bine să ne amintim care au fost motivele pentru care, la începutul anilor 2000, l-a criticat mai toată lumea. În primul rând, este extrem de important modul în care partidele stabilesc listele de candidaţi – şi mai ales modul în care-i ordonează. În cazul partidelor mari (de genul noului PNL sau al alianţei PSD-PC-UNPR), primele locuri se transformă în mod sigur în mandate. Chiar dacă un candidat nu este deloc agreat de către electorat, dacă este plasat pe primele două locuri în lista dintr-un judeţ în care partidul contează pe un rezultat de cel puţin 30% (conform sondajelor), va obţine cu siguranţă un mandat. Cu alte cuvinte, alegătorii pot stabili doar numărul de locuri pe care le va obţine fiecare partid, nu şi persoanele care le vor ocupa. Cele mai multe mandate sunt câştigate înaintea alegerilor, în spatele uşilor închise ale birourilor şefilor de partid.
Acest lucru nu e neapărat un lucru rău. Să presupunem că un partid are un excelent expert în finanţe publice, care n-ar trebui să lipsească din comisia parlamentară de specialitate, dar care nu este şi un personaj foarte popular. Acesta va putea fi plasat pe unul din locurile sigur eligibile, pentru evitarea surprizelor. Unul din minusurile evidente ale actualului Parlament, absenţa competenţelor, ar putea fi corectat. Problema este că partidele folosesc de obicei metode şi criterii prea puţin transparente (suspecte de imoralitate) prin care stabilesc configuraţia listelor de candidaţi. Pentru a avea succes, scrutinul proporţional cu lista fixă ar trebui completat cu mecanisme interne transparente şi democratice, de genul alegerilor primare.
De fapt, e imposibil de stabilit care dintre sistemele electorale e mai bun decât altele. Altfel, nu ar exista în lume o atât de mare varietate de sisteme. Scrutinul electoral e un instrument prin care se ajunge la nişte obiective. Dacă vrem un Parlament stabil, în care decizia să fie adoptată cu eficacitate, vom institui uninominalul majoritar. Dacă dorim să avem o diversitate de opţiuni politice, vom adopta proporţionalul cu un prag electoral scăzut. Dacă dorim să acordăm mai multă putere aparatelor de partid, vom avea liste fixe. Dacă, dimpotrivă, vrem ca alegătorii să decidă în măsură mai mare, vom trece la liste deschise (cu riscul ca lupta dintre candidaţii unui partid să devină mai aprigă decât cea dintre partide) sau la o variantă intermediară. Şi aşa mai departe.
Problema principală e că funcţionăm prea mult după principiul pendulului: un sistem electoral nu a dat rezultatele scontate? Îl adoptăm pe cel opus. Niciodată nu am avut timp pentru o dezbatere aprofundată asupra a ceea ce vrem să obţinem în urma alegerilor. Din cauza asta nu cunoaştem nuanţe, doar extreme.
Mircea Kivu este sociolog
