Ion Iliescu este un om extrem de norocos. A avut o şansă pe care puţini români au avut-o de-a lungul istoriei: aceea de a schimba decisiv soarta compatrioţilor săi, în bine. Alegerile sale însă au fost şi sunt în continuare catastrofale pentru România.
Toate nedreptăţile lăsate în urmă de Ceauşescu au fost tot atâtea ocazii pentru Ion Iliescu de a le repara. Pe cât de adânc a fost abisul în care ne aflam înainte de 1990, pe atât de mare ar fi fost meritul celui care ar fi început procesul de reconstrucţie, care ar fi repus statul în slujba compatrioţilor săi, care le-ar fi redat demnitatea.
Ion Iliescu a ales însă altceva. A ales să rămână un activist devotat trup şi suflet unei singure cauze: salvarea Partidului Comunist Român. A irosit fără ezitare capitalul de încredere şi speranţă investit în această ţară în decembrie 1989, doar pentru a asigura păstrarea la putere a nomenclaturii comuniste, a tovarăşilor săi. Şi a făcut-o, întocmai ca Ceauşescu, cu preţul sacrificării tuturor celorlalţi. Instalat peste noapte la cârma unui balon care se prăbuşea vertiginos, Iliescu a ales să ne arunce pe noi peste bord şi să păstreze balastul.
Când a ales să blocheze anchetarea crimelor revoluţiei, când a ales să cheme minerii pentru a împiedica coagularea societăţii civile şi revenirea pe scena politică a partidelor istorice, când a ales să împiedice trecerea la capitalism, când a ales să patroneze cea mai grandioasă operaţiune de jefuire a statului din istorie, Ion Iliescu a ales, de fapt, să renunţe la şansa sa de a intra în istorie drept unul dintre marii bărbaţi de stat ai României.
Urmarea: în 1996, după şapte ani de domnie, ţara se afla în pragul colapsului şi doar câteva milioane de dolari ne-au despărţit de intrarea în incapacitate de plată. Nu mai este de mult un secret că, dacă Emil Constantinescu nu ar fi câştigat alegerile, România ar fi intrat oficial în faliment.
De ce mai vorbim astăzi de Ion Iliescu? Pentru că nu se resemnează cu locul său în paginile cărţilor de istorie, acolo unde îl trimitea magistralul său discipol Adrian Năstase, în anul 2000, chiar după ce câştigase al treilea mandat de preşedinte. Pentru că ne vorbeşte în continuare despre viitor, ne spune cum o să fie condusă România.
După „experimentul Băsescu”, preşedintele nu va mai fi ales de cetăţeni, ci de Parlament, ne anunţă Ion Iliescu. Omul care a câştigat primele alegeri, în duminica orbului din 1990, cu peste 80% din voturi, şocând opinia publică internaţională, care se aştepta ca unanimităţile tipice congreselor PCR să dispară o dată cu Ceauşescu, spune că alegerea lui Traian Băsescu reprezintă „marea enigmă şi marea slăbiciune a societăţii româneşti”. Iar acelaşi personaj, care a venit la putere clamând că democraţia poate exista şi sub un despot luminat şi care păstoreşte de peste 20 de ani partidul ce deţine toate patentele invenţiilor în materie de fraude electorale, se declară mâhnit de „nivelul de educaţie civică, de educaţie politică a cetăţeanului. Omul la nevoi se lasă ademenit, cumpărat”.
Declaraţiile lui Ion Iliescu nu ar avea nici o valoare dacă ar reflecta doar opiniile unui bătrânel care se crede preşedintele onorific al României, patriarhul său politic înscăunat pe vecie. Ele aparţin însă celui care deţine activ funcţia de purtător de cuvânt al castei pe care a slujit-o cu devotament din 1953, de când a intrat în Partidul Comunist Român. Şi care a avut un cuvânt greu de spus în toate manevrele de culise menite să păstreze statu-quo-ul în politică, justiţie, servicii secrete şi armată, să blocheze reformele, dar şi să continue operaţiunea de consolidare a averilor şi forţei „capitaliştilor roşii” prin devalizarea statului.
Declaraţia lui Ion Iliescu dezvăluie, de fapt, una dintre direcţiile de acţiune majore pe care va merge în viitor batalionul transpartinic care operează sub stindardele oficiale ale PSD, PNL şi PC. Miza ei nu este în nici un caz evitarea exceselor autoritare din partea preşedintelui, pe care actuala Constituţie le-ar încuraja. Să nu uităm că ea a fost croită după dorinţele şi nevoile celui care acum o reneagă.
Evident, Iliescu nu a avut nimic împotriva actualei Constituţii atât timp cât el a fost cel ce exersa controlul total asupra politicii, justiţiei şi serviciilor secrete. Diferenţa? E în regulă să fii despot, însă doar dacă eşti luminat! Şi cine decide dacă eşti luminat sau întunecat? Poporul? Nu, şi el e întunecat! Nu îşi pot da seama că eşti luminat decât tot unii luminaţi. Adică parlamentarii. Cine sunt ei? Cei mai mulţi, soldaţi disciplinaţi, maşini de vot aflate la cheremul celor ce i-au propus pe listele de candidaţi electorali şi care le-au asigurat finanţarea, liderii de partid. Fraţii şi urmaşii lui Ion Iliescu, ei sunt Luminaţii!
Această propunere radicală venită din partea celui mai conservator politician nu urmăreşte nici să deschidă mult întârziata dezbatere asupra celei mai potrivite forme de republică pentru România. Scopul ei este pe cât de simplu pe atât de violent: păstrarea întregii puteri în cercul restrâns de iniţiaţi şi fideli al celor care au acaparat-o în decembrie 1989 şi al urmaşilor lor şi împiedicarea producerii pe viitor a unor derapaje şi trădări precum „experimentul Băsescu”.
În loc să se atenueze, cinismul lui Ion Iliescu se accentuează o dată cu vârsta. Cu ocazia aniversării a 21 de ani de la evenimentele care l-au propulsat în fruntea ţării, bătrânul comunist le propune românilor să renunţe la poate cel mai important drept câştigat în zilele revoluţiei, acela de a-şi alege direct preşedintele. Asta îl ţine în viaţă pe Iliescu: visul de a desăvârşi confiscarea revoluţiei.