Din podgoriile de odinioară de pe dealurile Clujului nu a mai rămas mare lucru, deşi, în Evul Mediu, vinul local era foarte apreciat.
În Evul Mediu, cetatea Clujului era recunoscută pentru zecile de soiuri de struguri cultivate, dar şi pentru vinul bun produs în gospodăriile localnicilor. Asta, până la marele îngheţ din 1869, care a produs pagube uriaşe. La acea vreme, dealurile Baciu, Nădăşel, Breaza, Sfântu Gheorghe sau Coasta Viţeilor erau zonele viticole din care viticultorii scoteau o producţie frumoasă de vin. După îngheţ, au supravieţuit doar câteva soiuri de vie, mai rezistente: călugărească, resling, traminer, grasă, coarnă şi jordovan. „Din vinurile de masă cultivate în Cetatea Clujului se numără Muscat Italian şi Casal, Malaga, Sotine Jaune, Muscat Lund, Quadrat Musque, Alexandri albe şi albastre. Au rămas după îngheţ şi vlăstare din speciile Margit, Portocală, Vanilla, Bourdelos jura, Muscate roşii de smirna, Roşu de Kora, Durasceno, Cornetta, Passa tutti, Wildbacher, Isabela, Apulia italiana. Au fost distruse complet plantaţiile de Ura reginae şi doar jumătate din speciile de Smochin, Carmialia de Roma, Chasselas blanc musque, Jalie harald, Quillad, Stafide papa. Dolcetta, Muscată neagră, Catamba malinger şi Medalion au reuşit să supravieţuiască”, spune arhivistul Vasile Lechinţan.
Legea viilor şi politica locală
Vasile Lechinţan precizează că în acea perioadă „culesul viilor era reglementat, exista o zi stabilită în care se culegea via. Totodată, în cetate nu era voie să se introducă vin străin pentru a-şi proteja propriile producţii. Nici comercializarea vinului în afara Clujului nu era permisă. Vinul se vindea doar în satele care aparţineau oraşului: Feleacu, Filea de Sus, Filea de Jos, Săcel, Hăşmaş, Iapa şi Escu, actuala localitate Fântânele”. Comercializarea şi consumul de vin în cadrul cetăţii erau strâns legat de o evidenţă „pe caiet”. Datorită ei, astăzi, istoricii au putut stabili care erau politica locală în acest domeniu. „La 1840, existau câteva cârciumi, potrivit documentelor păstrate. Vorbim aici de Cârciuma Iadului, La trei crini, Oficiul primăriei, actuala cramă Ursus, Hanul Calul Alb şi Bastionul Bognad. Călătorii în numele regelui,în schimb, erau serviţi gratuit, în baza unui document de trecere scris în numele principelui”, spune Lechinţan, care adaugă că în acele vremuri unitatea de măsură pentru consum era cupa.
Meserii nobile
Numeroase documente ale timpului fac referire la viticultori (vinitores) şi pivniceri (pivcenarii). Aceştia erau consideraţi o categorie superioară de agricultori, un fel de specialişti în cultura viţei-de-vie şi în meşteşugul preparării vinului. „Când ungurii au cucerit acest pământ, s-au folosit de tot ce au aflat acolo”, scria Mihaly Herczeg (Mihai Herţeg) în Istoria viticulturii ungare (Budapesta, 1896 – cu referire la Transilvania). Zsigmond Kazal, pe baza informaţiilor din cronicile de la începutul primului mileniu, scria: „Nu putem presupune că viticultura, deja dezvoltată, să fi încetat în epoca de migraţie a popoarelor”. El arată că, în anul 1051, regele Andrei al Ungariei i-a trimis împăratului Henric al III-lea al Sfântului Imperiu Romano-German, în dar, „o foarte mare cantitate de vin”, ce nu putea proveni decât din podgoriile autohtone, deci ale românilor. Ferdinand I de Habsburg nota în lucrarea Chorographia Transilvaniae, printre altele, că „locuitorii sunt foarte bogaţi în turme, vite de tras şi în folosinţa pământurilor, ca să nu mai spun cât e de productivă regiunea în vinul cel mai bun”. Astăzi, în oraş, există puţini locuitori care în curţile lor cultivă câteva fire de viţă-de-vie.
„În cetate nu era voie să se introducă vin străin pentru a-şi proteja propriile producţii. Nici comercializarea vinului în afara Clujului nu era permisă.” Vasile Lechinţan, arhivist
Confuzii şi legende
În Evul Mediu şi în epoca modernă, viile Clujului erau cultivate pe versanţii cu expunere sudică ai dealurilor de la nord de oraş. Prezenţa culturilor de viţă- de-vie în zonele respective este confirmată atât de documentele istorice, cât şi de gravurile realizate în secolele XVII-XVIII. „La nord-vest de oraş, pe dealul Hoia, a fost ridicată de altfel, pe la 1740, şi o statuie a Sfântului Donatus, mai cunoscut în Europa Centrală sub numele de Donath, considerat protectorul viticultorilor datorită refacerii miraculoase a unui sfânt potir distrus de păgâni în timpul oficierii liturghiei, împreună cu vinul din interiorul acestuia. Clujenii, care nu ştiau foarte multe lucruri despre Sfântul Donath, au ajuns însă cu timpul să asocieze statuia cu o mai veche legendă clujeană, cea a unui cioban care, văzând că o armată turcească se apropie în secret de oraş, a alergat să îi prevină pe clujeni despre pericolul care îi ameninţa. Astfel, la Cluj, mai cu seamă după dispariţia culturilor de viţă- de-vie, numele Donath a ajuns să fie asociat exclusiv cu legenda ciobanului vestitor.” spune istoricul Tudor Sălăgean.
