La neaşteptatele alegeri din decembrie iniţiate de prim-ministrul japonez, Shinzo Abe, Partidul Liberal Democrat (PLD) şi partenerul său de coaliţie mai mic, Partidul Komeito, au câştigat 326 din cele 475 de locuri din Dietă, păstrându-şi majoritatea constituţională în camera inferioară a parlamentului. A fost o realizare extraordinară – una pe care Japonia nu o mai văzuse de decenii.
Partidele de opoziţie japoneze nu au oferit o alternativă convingătoare la politicile guvernamentale ale lui Abe. Partidul Democrat din Japonia (PDJ), care a condus guvernul cu mai puţin de trei ani în urmă, a fost incapabil până şi să găsească suficienţi candidaţi pentru fiecare loc disponibil. Drumul către o revenire relevantă pe scena politică pare să fie lung şi -sumbru.
Desigur, în sistemul de vot uninominal, partidele mici din Japonia sunt într-un dezavantaj evident. Iar o victorie răsunătoare precum cea a lui Abe ar putea foarte bine să ducă la dispariţia completă a unora dintre acestea de pe scena politică.
Singurul partid de opoziţie care a obţinut o creştere semnificativă în recentele alegeri a fost Partidul Comunist Japonez (PCJ), care aproape şi-a triplat numărul de locuri, de la 8 la 21. PCJ a căutat recent să se poziţioneze ca „opoziţia serioasă” faţă de Partidul Liberal Democrat – deşi nu s-a dovedit niciodată în mod deosebit de „serios”, cel puţin nu în promovarea de politici realiste.
În aceste condiţii, câştigul PCJ a fost alimentat probabil mai degrabă de dorinţa votanţilor nemulţumiţi de a semnala frustrarea lor faţă de Abe. De fapt, în acele districte unde alegerile au scos pe primele locuri candidaţii PCJ şi PLD, mulţi cetăţeni nici nu s-au mai ostenit să voteze. Acest fapt a contribuit la un record de neparticipare, cu doar 52% prezenţă la vot – singura pată adevărată pe victoria Partidului Liberal Democrat.
Principalul actor în aceste alegeri a fost, fără îndoială, chiar Abe, a cărui curajoasă strategie macroeconomică, aşa numita „Abenomics”, a atras o atenţie considerabilă de la lansarea sa acum doi ani. Dar alţi trei actori au jucat de asemenea roluri importante în asigurarea victoriei lui Abe.
Primul a fost Arabia Saudită. La o întâlnire OPEC premergătoare alegerilor, producătorul dominant al organizaţiei, Arabia Saudită, a amânat planurile sale de a reduce producţia de petrol pentru a contracara scăderea rapidă a preţurilor mondiale, permiţând ca acestea să se micşoreze în continuare. Decizia a adus beneficii considerabile economiilor avansate importatoare de petrol, inclusiv -Japoniei.
Dacă saudiţii ar fi ales să reducă producţia, Japonia ar fi suferit dubla lovitură a unei creşteri a preţurilor la petrol şi a unei deprecieri rapide a yenului. Guvernul lui Abe ar fi fost expus unui val de critici, în mod deosebit din partea industriei auto.
Al doilea actor important din campania lui Abe a fost China. Apariţia a peste 200 de vapoare care să recolteze preţiosul coral roşu din jurul insulei japoneze Ogasawara, în noiembrie, a deschis ochii multor japonezi faţă de riscurile pe care le presupune puterea în creştere a Chinei. Asemenea scepticism faţă de intenţiile de pace ale Chinei a intensificat criticile Partidului Democrat al Japoniei pentru ceea ce mulţi consideră o abordare excesiv de moale în managerierea relaţiilor cu Partidul Poporului.
Al treilea actor important a fost reprezentat de sindicatele muncitoreşti ale Japoniei. Problema actuală cu care se confruntă Abenomics, în încercarea sa de a salva economia Japoniei de la deflaţie, este aceea că creşterile salariale nu au ţinut pasul cu creşterea taxei pe valoarea adăugată din aprilie 2014 (de la 5% la 8%) sau cu creşterea preţurilor la produsele de import, cauzate, de deprecierea yenului. Reprezentanţii muncitorilor la negocierile privind salariile, care se desfăşoară în fiecare primăvară, vin de obicei din sindicatele care suportă Partidul Democrat al Japoniei. Dar Abe a luat locul sindicatelor în a -solicita creşteri salariale de la companii, ceea ce l-a ajutat să atragă semnificativ mai multe voturi de la membrii de sindicat în aceste alegeri decât în 2011.
Intervenţiile acestor trei jucători l-au ajutat pe Abe să îşi asigure încă patru ani la putere. După decenii de rocade la vârf, cu opt prim-miniştri în numai zece ani, Japonia are în sfârşit un guvern stabil. Deşi sistemul parlamentar japonez se distinge de cel al vecinilor, acum se aliniază mai mult cu normele din regiune, unde preşedintele executiv are un mandat de şase ani în Rusia şi de cinci ani în Coreea de Sud şi China. (Liderul nord-coreean, desigur, nu are un termen limitat la conducere).
Abe are acum mai mult capital politic – şi astfel mai multă libertate de manevră – decât, poate, oricare alt lider japonez de la sfârşitul războiului din Pacific. El trebuie să îl folosească pentru a urma ceea ce a promis prin Abenomics, punând în practică în sfârşit reformele structurale de care are nevoie Japonia pentru a-şi revigora economia. Cu un mandat atât de puternic, nu mai are nici o scuză.
Yuriko Koike este consilier al ministrului apărării şi securităţii naţionale, lidera Consiliului General al Partidului Democratic al Japoniei şi în prezent este membru al Dietei Naţionale.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
