Imixtiunea Executivului în Justiţie şi torpilarea celei mai importante instituţii anticorupţie din România de către Victor Ponta prin intermediul lui Robert Cazanciuc şi Tiberiu Niţu se ridică, prin gravitate şi consecinţe, la un act de trădare naţională. Preşedintele României are datoria să riposteze cu toate mijloacele constituţionale care îi stau la îndemână pornind de la premisa că această putere este ostilă intereselor naţionale iar partenerii externi ai României, Uniunea Europeană şi Statele Unite, vor trebui să îşi reevalueze serios atitudinea faţă de un guvern care calcă în picioare separaţia puterilor în stat şi domnia legii.
Acum vreun an şi jumătate, ministrul de Externe al Poloniei şi, după cum se zvoneşte, viitor înalt reprezentant UE pentru politica externă, Radek Sikorski, s-a dus în faţa Seimului de la Varşovia şi le-a propus politicienilor polonezi un exercţiu contrafactual de tip „ce ar fi dacă…”. „Ce ar fi dacă Statele Unite s-ar sătura de veşnicele ezitări şi mofturi europene şi ar ieşi cu totul din NATO şi s-ar concentra pe regiunea Pacificului şi a rivalităţii cu China? Ce ar fi dacă, în urma crizei zonei euro şi a tendinţelor protecţioniste şi a naţionalismelor în ascensiune, Uniunea Europeană s-ar dizolva până la irelevanţă lăsând loc altor forme de cooperare regională? Dacă pe locul lăsat de americani şi de UE ar veni – pentru că ar veni – ruşii cu sistemul lor semifeudal oligarhic, cu corupţia şi brutalitatea binecunoscute? Cât de pregătită este Polonia de azi să facă faţă unui astfel de scenariu? Exerciţiul propus de Sikorski era unul util pentru că forţa clasa politică poloneză să răspundă cu sinceritate la întrebări precum „Unde se află Polonia astăzi în lume?” „Care sunt punctele sale tari şi care sunt slăbiciunile dacă ar fi să înfrunte singură pericolele lumii de mâine? şi, mai ales, „Ce reprezintă astăzi Polonia în Europa şi în lume?” Sunt întrebări fundamentale pe care orice om de stat responsabil trebuie să şi le pună şi care să îi dea insomnii.
Aşadar, unde se află România acum şi ce reprezintă ea în Europa şi în lume? Din punctul de vedere al sistemului politic, al statului de drept şi al democraţiei, România a fost şi a rămas un stat cvasi-eşuat, care este ţinut pe linia de plutire a respectabilităţii occidentale de sistemul de suport creat şi supravegheat de Bruxelles şi de ghidajul discret al Americii. Ceea ce promitea la 1 ianuarie 2007 să fie o economie dinamică, gata să îşi asume riscuri pentru a stimula bogăţia şi iniţiativa liberală s-a dovedit o piatră de moară construită pe fantasma consumului fără acoperire. Deci, din punct de vedere politic şi economic România nu a adus nimic, niciun fel de valoare adăugată în Uniunea Europeană, iar conspiraţioniştilor care vorbesc despre România ca „piaţă de desfacere”, un duş rece: Piaţă de desfacere e China, nu România! România e notă de subsol. Cultural, România venea cu o tradiţie respectabilă şi cu inovaţii îndrăzneţe ale unei noi generaţii de creatori care au stârnit interesul lumii fiind bine promovaţi şi „marketaţi” de ICR-ul lui Horia Patapievici. Acel minunat experiment cultural a fost ucis anul trecut de politrucii USL. Strategic, România prezintă un interes legitim ca poartă spre Orient la Marea Neagră, dar atât cât putea să fie exploatat acest avantaj strategic, el a fost exploatat de Statele Unite. Poziţia strategică îţi garantează securitatea, nu şi progresul ca naţiune. De altfel, în afară de Statele Unite, care şi ele au scăzut temperatura relaţiilor bilaterale cu câteva grade (va mai trece multă vreme până când un preşedinte american va mai face fotografii la Neptun cu Marea Neagră pe fundal), România are puţini prieteni. „Aliatul tradiţional” Franţa, tocmai a dovedit a nu-ştiu-câta oară că nu este de încredere, Marea Britanie, după o deschidere promiţătoare sub Tony Blair, şi-a pierdut interesul, Italia este bolnavul Europei de Vest care are mai întâi el nevoie de tratament, iar în Est, relaţia cu Polonia a fost cultivată prost, cea cu Ungaria este la cel mai de jos nivel, iar de restul nu ne-am interesat serios. Cel mai prost am gestionat relaţia cu Germania, ţară care a dat semne importante de deschidere spre România numai ca să se vadă anul trecut insultată de prim-ministrul Ponta şi de preşedintele interimar Antonescu. Iar cu Germania -căreia îi urăm azi La mulţ ani! – o relaţie apropiată se construieşte în timp, cu migală şi cu dovezi.
De la aderarea la UE, România nu a contribuit cu nimic la bunăstarea şi stabilitatea Uniunii, ba, dimpotrivă, a creat frustrare şi stânjeneală. Cu nimic, cu o singură excepţie remarcabilă. România a fost terenul unui experiment în domeniul statului de drept care, dacă ar fi reuşit, ar fi propulsat România la statutul de model european de urmat. Este vorba de instituţiile de combatere a corupţiei şi de promovare a integrităţii în viaţa publică. Impulsul iniţial a fost european, prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare, dar implementarea şi legiferarea au fost româneşti şi spunem acest lucru într-un sens bun. Prin reformarea PNA sub forma DNA şi prin crearea Agenţiei Naţionale de Integritate şi dotarea acestor instituţii cu arme legale adecvate, România şi-a construit, sub mandatul Monicăi Macovei, un corp de luptă împotriva corupţiei şi abuzurilor redutabil, de care nu dispun, aşa cum am arătat recent, nici ţări europene vechi precum Franţa sau Italia. În astfel de experimente, oamenii contează la fel de mult ca instituţiile create. A fost crucial ca demersul să fie iniţiat si sustinut de un bulldog politic ca Monica Macovei şi pus în operă de un pitbull precum Daniel Morar şi echipa sa din care Lucian Papici şi Mariana Alexandru au excelat. Auzim acum, ca şi în primăvară, când cu trocul Niţu-Kovesi contra Morar, că nimeni nu e de neînlocuit, că nimeni nu s-a născut în funcţie şi alte poncife din aceeaşi categorie. Dar acest lucru pur şi simplu nu este adevărat. Oamenii, relaţiile profesionale şi personale, legăturile emoţionale şi solidaritatea care se naşte între ei şi care este forjată de pericolele şi presiunile la care sunt supuşi sunt esenţiale pentru bunăstarea instuţiei şi pentru calitatea muncii lor. Procurorii DNA sunt ca echipele SEAL: Soldaţi de elită care trebuie să aibă încredere în şefii lor pentru a duce misiunea până la capăt. Nu înlocuieşti un comandant al SEAL Team 6 pentru că i s-a terminat mandatul chiar înainte s-o trimiţi să-l vâneze pe Osama bin Laden, pentru că rişti să faci întreaga unitate neoperaţională şi s-o trimiţi la moarte sigură.
Cu atât mai gravă este decapitarea Secţiei 1 a DNA, adică echipa de elită anticorupţie a României, de către Ponta-Cazanciuc-Niţu. Încă şi mai gravă şi mai tulburătoare este ingerinţa brutală a lui Ponta în afacerile DNA, precum şi ura pe care nu şi-a putut-o ţine în frâu faţă de reforma în Justiţie atunci când a vorbit despre procurori „băsişti” şi „macoveişti” care „fac dosare politice”. Nu facem consideraţii psihologice despre sentimentele domnului Ponta, dar putem specula că ieşirea sa este dovada faptului că prim-ministrul crede sincer că DNA a fost anihilată, că nimeni nu va mai avea curaj să declanşeze anchete împotriva oamenilor săi din guvern sau din partid, că epoca „macoveiştilor” s-a încheiat şi România se va întoarce la epoca de aur a lui Năstase şi că acesta este un lucru bun şi „normal”. Această revenire la „normalitatea” strâmbă de dinaintea aderării la UE s-ar putea produce dacă instituţiile, şi în special DNA şi serviciile secrete vor ceda acestei agresiuni. Faptul că doamna Kovesi a avut o reacţie timidă nu este de natură să ne dea speranţe prea mari că domnia sa, care ar fi trebuit să-şi apere public oamenii cu ghearele şi cu dinţii, se va ridica la înălţimea responsabilităţii de comandant de echipă. Există însă speranţa că majoritatea procurorilor DNA nu vor ceda independenţa obţinută cu greu asaltului unui politician şi al „haitei” sale. La servicii este greu deocamdată de ajuns, chiar şi de către Ponta. Aici, sprijinul prietenilor din Occident contează enorm. Nu avem nicio satisfacţie să vedem confirmate avertismentele noastre că vara trecută a avut loc o lovitură de stat a cărei ţintă ultimă a fost Justiţia şi că trocul Niţu-Kovesi acceptat de preşedinte a fost profund greşit din punct de vedere moral şi tactic. Atunci, reprezentanţii Occidentului au fost de altă părere. Acum, trebuie să recunoască faptul că părerea lor a fost greşită şi să reacţioneze în consecinţă.
Dacă experimentul Macovei-DNA Morar–ANI ar fi fost lăsat să fie dus până la capăt, el ar fi putut deveni un model care ar fi putut fi extins la întreaga Uniune Europeană. Deja se vorbeşte serios la Bruxelles despre un MCV european şi despre instituţii continentale de combatere a corupţiei, ambele idei promovate de aceeaşi Macovei. Dacă ar fi reuşit, România s-ar fi remarcat în Europa şi în lume ca ţara care a reuşit să se elibereze din cele mai întunecate tenebre ale corupţiei generalizate şi oligarhiei de partid şi să devină un exemplu demn de urmat şi de emulat. Ar fi fost o contribuţie esenţială a României la cultura politică europeană, una care ar fi transformat-o dintr-o ţară gri şi marginală, într-un protagonist respectat. Din acest punct de vedere, agresiunea lui Ponta şi a acoliţilor săi împotriva statului de drept reprezintă un act de trădare naţională pentru că retează viitorul României şi o condamnă la servitute faţă de oligarhie.
P.S. La sfârşit, o observatie sugerată de Laura Stefan: Din păcate, momentele favorabile de genul acesta nu se repetă foarte des în istorie. Astrele nu se aliniază la fiecare două luni să aducă în acelaşi loc oameni ca Macovei, Morar, Papici sau Mariana Alexandru şi să le dea puterea să schimbe lucrurile într-o ţară. Din ordinul lui Ponta şi prin mâna lui Niţu, România a ratat o şansă istorică cu care nu se ştie dacă se va mai întâlni curând.
