Este curioasa insistenta cu care, in timpul din urma, unele voci isi exprima, grijuliu si argumentat, preocuparea fata de prezenta icoanei in scoli. Privite dintr-un anumit unghi, argumentele invocate suna logic. Imaginati-va un tanar roman, obligat de imprejurari sa mearga la scoala intr-o tara exotica — sa spunem Nepalul —, pus in situatia de a vedea zi de zi pe peretii clasei simboluri religioase ale induismului, religie intretesuta cu zestrea de traditii a tarii de la poalele Himalaiei, unde el, scolarul venit din Romania, s-ar afla prin accident. Pe de alta parte, in fata unui astfel de caz ipotetic, intrebarea ar putea fi pusa si altfel. In ce masura atari simboluri ar aduce atingere libertatii scolarului crescut intr-un mediu de alta cultura? Sau in ce masura, insinuandu-i-se in constiinta, astfel de reprezentari ar contribui la deformarea unui spirit in crestere, impingandu-l sa imbratiseze mentalitati si practici inspirate de valori "alogene".
Daca am inversa insa, de dragul argumentului, un astfel de caz ipotetic asezandu-l in context romanesc, am putea intreba: cati scolari straini de traditiile romanesti – sa spunem nepalezi, laotieni, japonezi s.a. – ar putea sta cu ochii tinta la icoane in scolile din Romania, supusi acolo influentei lor neavenite, in contradictie cu spiritul traditional propriu culturii lor?
Ipoteza suna derizoriu caci, din cate s-ar parea, nu de protejarea unui numar mic de elevi proveniti, sa spunem, din familii antipatizand icoanele e vorba in protestele evocate, ci de dorinta unor voci ideologic motivate, interesate de o igienizare — pentru toti — a mediului educational din Romania, prin debarasarea spatiului vizual din clase de orice trimiteri religioase, cele sugerate de icoane in primul rand.
"Maxima debetur pueri reverentia", spunea poetul latin. si, intr-adevar, din respect fata de puritatea si fragezimea unor spirite inca neformate, ochii celor mici trebuie feriti de tot ceea ce, in spatiul public, li s-ar putea insinua sub forma de agresiune vizuala gresit formatoare, generatoare de efecte rele asupra edificarii intelectului si caracterului unor spirite in formare. Sa fie insa prezenta icoanelor in spatiul public din scoli purtatoarea unor mesaje neavenite, generatoare de efecte pernicioase asupra tinerei generatii?
Adevarul pare sa fie ca nu de icoane, ci de valori e vorba — mai concret, de valorile pe care, prin insasi natura lor, icoanele le infatiseaza. O icoana sugereaza in maniera simbolica un anumit model. Trimite, in stil, reprezentare si maniera, la o anume omologare de valori acceptate. Sa fie, in acest context, icoanele din scoli o problema afectand prioritar educatia in Romania? Pare transparenta evidenta ca, in cazul polemicii deschise, nu atat despre icoane, cat despre semnele unui proiect e vorba: cel menit a desprinde din spatiul public si din educatie conotatiile direct sau indirect purtatoare de sens ori impact religios. Un atare proiect pare sa faca rima unor ideologii din afara, ocupate in alte parti de ostracizarea multora dintre valorile traditionale ale spiritului. Curiozitatea este ca, sub semnul factice al eliberarii aceluiasi spirit, un atare demers reia aici, pe o claviatura noua, o mai veche partitura practicata in Romania, de-a lungul deceniilor de cenzura, de catre cerberii defunctei ideologii totalitare.
Andrei Brezianu este publicist stabilit la Washington
