A fost o perioada, pe timpul comunismului, cand vedetele erau mai putine si mai unite: actori, cantareti, scriitori si sportivi isi scriau, vorbeau, raspundeau, decernau premii. Oamenii politici functionau in alt regim, cel al puterii, putere cu atat mai eficace cu cat era mai invizibila. Oameni de afaceri nu existau, iar cei de stiinta stateau, ca si azi, in turnul lor de fildes. In acest areopag aveau loc insa confuzii. Teatrul (in mare parte), muzica (usoara) si, desigur, sportul erau, si sunt, arte populare. Cei mai buni artisti erau chiar cei mai performanti, pentru ca valoarea artelor spectacolului este in intregime lizibila. Literatura, care devine, din secolul al XVIII-lea, oglinda negativa a lumii, cea a profunzimii sufletului si a finitudinii reprezentarii, nu e tocmai spectacol. Poate fi, dar literatura nu e numai Alexandre Dumas, e si Flaubert, apoi Bulgakov, apoi Joyce.
E si Hugo, dar apoi urmeaza Baudelaire si Rimbaud, nu mai insist. Literatura moderna e sondaj, e hermeneutica (si e ermetica), e insistenta si nu desfasurare; e o arta sacra, nu doar la modul declamatoriu. Atunci cand Andrei Vochin, excelentul filozof al fotbalului din Gazeta Sporturilor, scrie: "Sa scrii despre fotbal alaturi de Jorge Valdano si de Julio Salinas, care comentau pentru «La Sexta», e ca si cum ai compune versuri langa Adrian Paunescu", el se afla in eroare. Asta daca Valdano si Salinas au fost doar niste jucatori, nu fotbalisti, sau doar daca Vochin ne precizeaza de ce fotbalul nu se poate compara cu literatura dincolo de un anume punct. De fierbere.
