Dupa o lunga absenta, ma aflam in toamna anului 2006 la Chisinau, pentru a-mi lansa cartea. În acele zile sosea in Moldova si presedintele Romaniei, Traian Basescu. L-am urmarit foarte curios ce va declara. Într-una din declaratii, dumnealui invita pur si simplu Republica Moldova sa se integreze odata cu Romania in UE. Va dati seama ce efect a avut asupra populatiei din tara de dincolo de Prut aceasta invitatie! Era foarte frumoasa intentia dumnealui, insa eu m-am intrebat simplu: de cand Romania, prin reprezentantii sai, are o astfel de putere de decizie si ce legatura are aceasta invitatie cu realitatea? Fireste ca nu avea nimic cu realitatea. Romania a fost si este o tara care nu-si poate permite astfel de decizii. UE are o politica foarte bine definita fata de modul ei de a se dezvolta si extinde. Noi, cu multele probleme, nu avem nici posibilitatea si nici autoritatea de a face astfel de proiecte de tara. Daca guvernul Romaniei ar fi cu adevarat interesat de R. Moldova, atunci ar trebui sa lucreze cu altfel de politici.
Am fost intrebat la Chisinau de lucruri foarte pragmatice: ce se va intampla cu circulatia intre cele doua state, cum e cu viza, cum e cu taxele etc. Statul roman anuntase ca pana la 1 ianuarie 2007 se vor deschide cel putin doua consulate suplimentare, unul in sudul si altul la nordul republicii. A trecut cu bine cheful de integrare si surpriza: cele doua consulate nu au aparut. Prima informatie din presa romana a fost cea legata de faptul ca guvernul de la Chisinau nu este de acord cu acest lucru. Bine, bine, dar de ce aflam abia in ianuarie 2007? Se stia bine cu ce guvern avem de-a face. Dar daca tot avem politici externe complexe, de ce nu am stiut din octombrie 2006 de eventualele probleme ca sa cautam solutii? Ne „descurcam” asa de bine cu axa Bucuresti-Londra-Washington, cu diverse politici regionale si nu reusim sa facem doua consulate banale in Moldova, unde avem interese declarate. În ultima vizita la Chisinau, Traian Basescu a recunoscut ca o buna parte din vina o are guvernul de la Bucuresti.
În autobuzul de la Chisinau la Bucuresti se discuta un subiect care m-a surprins neplacut. Basarabenii cu cetatenie romana, dar cu domiciliul in afara granitelor romanesti mergeau la Bucuresti pentru „adeverinte de cetatenie de tip nou”. Este vorba de o noua adeverinta, in vederea prelungirii pasaportului romanesc expirat sau pe cale de expirare. La ghiseul din Bucuresti au avut surpriza sa constate ca pentru obtinerea acestui „act” trebuiau sa prezinte toate documentele depuse initial pentru redobandirea cetateniei. Inutil sa spun ca nu se anuntase nicaieri acest lucru.
Nu vreti sa stiti de cate acte este nevoie! Practic, li se spunea acestor „cetateni ai Romaniei” ca expirarea pasaportului romanesc echivaleaza cu pierderea cetateniei romanesti, astfel ca, prin urmare, trebuiau sa treaca din nou prin toate procedurile de redobandire a cetateniei. Va asigur ca in Romania procedura este inumana.
Vreti sa stiti cate ceva si despre procedura pentru redobandirea cetateniei romane prin care trec fostii cetateni, basarabenii care si-au pierdut cetatenia in 1940, de exemplu? Nu sunt un tip foarte sensibil la cliseele de tip „fratii de peste Prut”, dar sunt foarte sensibil la nedreptatile facute unor oameni, mai ales cand clasa politica romaneasca o utilizeaza cu un cinism incredibil.
Ei bine, domnului ministru Mihai R. Ungureanu i-a scapat porumbelul din gura si a afirmat: “Cetatenia romana este un privilegiu, nu un drept, iar cetatenii romani trebuie sa faca dovada concreta a afilierii la tot ce inseamna Romania”. De cand cetatenia unei tari nu e un drept, ci un privilegiu? Suntem cumva intr-un stat medieval in care acordam privilegii, in care nu mai facem nicio distinctie intre drepturi si privilegii? De altfel, statul roman a si fost dat in judecata de un tanar in legatura cu problema redobandirii cetateniei. El a pornit de la o deductie simpla: daca intre 2002 si 2007 judecatorii comisiei pentru acordarea cetateniei au reusit sa acorde in medie cate 37 de cereri pe luna (conform Monitorului Oficial), atunci, daca sunt depuse 750.000 de cereri, reiese ca statul roman are nevoie de 1600 de ani, cu conditia ca nimeni sa nu mai ceara cetatenie (pentru detalii juridice va recomand www.curaj.net). Exista si un raspuns formulat de Ministerul Justitiei, care pe mine m-a socat: “Aveti dreptul sa cereti cetatenia, dar statul nu este obligat sa v-o dea”. Sa fie chiar asa? Domnule presedinte, cum e cu invitatia de anul trecut? A fost cumva la misto si “fratii nostri mai saraci” nu au inteles-o? Da, sunt de acord, orice stat are dreptul sa-si aleaga cetatenii, dar trebuie sa spuna clar dupa ce criterii si reguli face acest lucru.
Vasile Ernu, scriitor roman
nascut in URSS
