Simpla utilizare a unei pagini de internet de către comerciant nu determină în sine aplicarea normelor de competenţă care protejează consumatorii din celelalte state membre ale Uniunii Europene, potrivit unei decizii de marţi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) de la Luxemburg, informează Mediafax.
Curtea de Justiţie precizează normele de competenţă judiciară ale dreptului Uniunii Europene aplicabile contractelor de consum în cazul în care o ofertă de serviciu este propusă online.
Regulamentul Uniuniii Europene referitor la competenţa instanţelor în materie civilă şi comercială prevede că acţiunile îndreptate împotriva persoanelor domiciliate pe teritoriul unui stat membru trebuie, de regulă, să fie formulate în faţa instanţelor statului în cauză.
Regulamentul prevede de asemenea că litigiile născute din relaţii contractuale pot fi soluţionate de instanţa de la locul în care obligaţia care decurge din contract a fost sau urmează a fi executată. Cu toate acestea, atunci când este vizat un contract de consum, se aplică norme de protecţie a consumatorului.
În cazul în care comerciantul „îşi direcţionează activităţile” spre statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul, acesta din urmă poate sesiza instanţa din statul membru în care este domiciliat şi nu poate fi chemat în judecată decât în acest stat membru. În cele două cauze se urmăreşte să se stabilească dacă un comerciant „îşi direcţionează activităţile” în sensul regulamentului în cazul în care utilizează o pagină de internet în vederea comunicării cu consumatorii.
Dezbaterile de la CJUE au venit după ce cetăţeanul Pammer, domiciliat în Austria, a intenţionat să călătorească la bordul unei nave cargou din Trieste (Italia) cu destinaţia Orientul Îndepărtat.
Astfel, el a rezervat o călătorie la societatea germană Reederei Karl Schlüter prin intermediul unei agenţii de voiaj germane specializate în vânzarea online de călătorii cu nave cargou.
„Domnul Pammer a refuzat îmbarcarea pentru motivul că, în opinia sa, condiţiile oferite pe vapor nu corespundeau descrierii pe care o primise din partea agenţiei şi a solicitat rambursarea preţului pe care îl achitase pentru această călătorie. Întrucât Reederei Karl Schlüter nu a rambursat decât o parte din acest preţ, domnul Pammer a sesizat instanţele austriece în faţa cărora societatea germană a ridicat o excepţie de necompetenţă invocând împrejurarea că nu desfăşoară în Austria nicio activitate profesională sau comercială”, notează Curtea.
Pe de altă parte, cetăţeanul Heller, cu reşedinţa în Germania, a rezervat mai multe camere pentru o perioadă de o săptămână la Hotel Alpenhof, un hotel situat în Austria. Această rezervare a fost efectuată prin mesaj electronic, la o adresă indicată pe pagina de internet a hotelului pe care Heller o consultase.
„Domnul Heller a contestat serviciile hotelului şi l-a părăsit fără să achite factura. Hotelul a introdus, aşadar, o acţiune în faţa instanţelor austriece pentru a obţine plata facturii. Domnul Heller a ridicat excepţia de necompetenţă, apreciind că, în calitate de consumator cu reşedinţa în Germania, nu poate fi chemat în judecată decât în faţa instanţelor germane”, notează Curtea.
Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă din Austria), sesizată cu cele două cauze, a adresat întrebări Curţii de Justiţie a UE în scopul de a se stabili dacă împrejurarea că o societate cu sediul într-un stat membru oferă servicii online presupune faptul că acestea „sunt direcţionate” de asemenea către alte state membre.
Astfel, în caz afirmativ, consumatorii care sunt domiciliaţi în aceste din urmă state şi care au recurs la aceste servicii ar putea de asemenea să beneficieze, în cazul unui litigiu cu comerciantul, de normele de competenţă mai favorabile prevăzute de regulament.
În hotărârea pronunţată marţi, Curtea constată că simpla utilizare a unei pagini de internet de către un comerciant pentru a face comerţ nu presupune în sine că activitatea sa este „direcţionată spre” alte state membre, ceea ce ar declanşa aplicarea normelor de competenţă de protecţie prevăzute de regulament.
Astfel, Curtea consideră că, pentru ca aceste norme să fie aplicabile cu privire la consumatorii din celelalte state membre, comerciantul trebuie să îşi fi manifestat intenţia de a stabili relaţii comerciale cu aceştia.
În acest context, Curtea caută indiciile care să permită să se demonstreze că respectivul comerciant intenţiona să intre în relaţii comerciale cu consumatori domiciliaţi în alte state membre. Printre aceste indicii figurează expresiile neechivoce ale intenţiei comerciantului de a-i atrage pe aceşti consumatori, de exemplu, atunci când comerciantul îşi oferă serviciile sau bunurile în mai multe state membre desemnate nominal sau atunci când efectuează cheltuieli pentru un serviciu de referenţiere online la operatorul unui motor de căutare pentru a facilita accesul consumatorilor domiciliaţi în aceste diferite state membre la pagina sa de internet.
Cu toate acestea, alte indicii mai puţin evidente, eventual o combinaţie a acestora, sunt de asemenea de natură să demonstreze existenţa unei activităţi „direcţionate spre” statul membru în care este domiciliat consumatorul.
„Este vorba în special despre natura internaţională a activităţii în cauză, precum anumite activităţi turistice, menţionarea unor coordonate telefonice cu indicarea prefixului internaţional, utilizarea unui nume de domeniu de prim nivel, diferit de cel al statului membru în care are sediul comerciantul, de exemplu «.de», sau utilizarea unor nume de domeniu de prim nivel neutre precum «.com» sau «.eu», descrierea unor itinerarii având ca punct de plecare unul sau mai multe alte state membre către locul de prestare a serviciului, precum şi menţionarea unei clientele internaţionale alcătuite din clienţi domiciliaţi în diferite state membre, în special prin prezentarea unor impresii ale unor astfel de clienţi. De asemenea, dacă pagina de internet permite consumatorilor să utilizeze o altă limbă sau o altă monedă decât cele utilizate în mod obişnuit în statul membru al comerciantului, aceste elemente pot să constituie la rândul lor indicii care demonstrează activitatea transfrontalieră a acestuia din urmă”, notează Curtea.
În schimb, arată CJUE, nu constituie astfel de indicii menţionarea pe o pagină de internet a adresei electronice sau geografice a comerciantului, nici indicarea coordonatelor sale telefonice fără prefix internaţional, întrucât aceste informaţii nu indică faptul că respectivul comerciant îşi direcţionează activitatea spre unul sau mai multe alte state membre.
Curtea concluzionează că, ţinând seama de aceste indicii, instanţa austriacă trebuie să verifice dacă rezultă din pagina de internet şi din activitatea globală a comercianţilor că aceştia intenţionau să intre în relaţii comerciale cu consumatori austrieci sau germani, în sensul că erau dispuşi să încheie un contract cu aceştia.
