Unitate in simtiri, in dureri si in sperante

Exprimarea opiniei potrivit careia manifestarea unanima a regretului mortii Patriarhului Teoctist de catre intreaga opinie publica romaneasca ar fi specifica unei teocratii, si nu democratii, este inoportuna. si de ce am eu aceasta opinie? Pentru ca aceasta atitudine e scoasa dintr-un context definitoriu pentru intelegerea corecta a exploziei de indurare si evocare provocata de un eveniment dureros. si anume, de contextul spiritualitatii romanesti. O spiritualitate plina de afectivitate, o spiritualitate de structura eminamente orientala, balcanica, ca sa zic asa, impregnata de o afectivitate ornamentala, de artificiu brancovenesc. si aceasta afectivitate balcanica, a carei expresie a fost exprimarea intr-un fel patetic, afectat si ornamentat a regretului pentru evenimentul nefericit ai caror martori am fost in zilele acestea, precum si a fenomenului semnalat, a mistificarii figurii Patriarhului adormit-intru-Domnul, este felul acestui suflet romanesc de a se ridica din balacareala mahalagismului la inaltimea spiritului universal, a cuprinderii unei game intregi de trairi specifice fiintei umane intr-o forma de expresie caracterizata prin disciplina, sobrietate, tarie si demnitate sufleteasca in fata inefabilului mortii, in spatele carora se afla euforia sentimentului invierii, a celeilalte vieti, dincolo de aceasta, in Imparatia lui Dumnezeu, si a atotputerniciei fiintei umane in fata mortii. Acesta este intelesul adevarat pe care trebuie sa-l dam acestei manifestari: acela de unitate in simtiri, in dureri si in sperante (caci ce este aceasta mistificare daca nu forma cea mai sublima de speranta romaneasca pe care sufletul nostru o poate cunoaste? O speranta plina de culoare, in tonurile picturii de la Voronet si Sucevita, pe care trebuie sa o simti daca stii ce inseamna sa fii roman), de unitate in demnitatea unei comunitati de opinie atat de rare si de dorite intr-o tara in care barfa de tipul mahalagioaicelor si dezbinarea de tipul societatilor postcomuniste, in care indoiala si invectiva sunt ceva normal, la ordinea zilei.
si, pe nesimtite, momentul mortii Patriarhului a fost un asemenea prilej, in care sufletul romanesc a dovedit ceva: ca poate fi unit in simtiri, ca poate fi unit in demnitate si ca poate fi unit in speranta si in cuget ortodox.
Nu pot intelege catalogarea acestui suflu de unitate, si de unitate in cuget, nu de scandal, a opiniei publice romanesti, in fata trecerii la cele vesnice a Patriarhului, ca manifestare specifica unui stat teocratic. Nu e specific unui stat teocratic. Ci unui stat sanatos, a unui popor care stie sa se adune in fata unor evenimente pe care simtirea sa le dea "imputernicirea" de a-i consuma pentru cateva clipe. si acesta este semnul unui popor puternic, ce inca este capabil, dupa atatea decenii de fragmentare si dezbinare spirituala din timpul comunismului, sa simta impreuna. Este un semn al unitatii de simtire romaneasca. Este chiar un eveniment definitoriu pentru simtirea romaneasca autentica, pentru ca da proba vitalitatii ei, de care multi ne indoiam si de care chiar incepusem sa ne lepadam.
De fapt, acum, dupa atata perioada de dezamagiri si de impietrire in fata unui postcomunism cronic, avem, zilele acestea, proba ca spiritul romanesc a inviat, ca este inca vital. Ca este inca sanatos. Ca si-a revenit complet dupa comunism.
Imi pare rau ca unii din presa au pangarit acest eveniment, care, asa cum am spus, s-ar putea sa fie ultimul moment de compasiune publica in maniera traditionala specific romaneasca, si traditionalist-ortodoxa, la care vom fi martori noi si istoria.
Si am repetat traditionalista si ortodoxa ca sa subliniez un lucru: presa da seama in fata istoriei la modul cum reflecta acest eveniment. Ba chiar pot spune ca ea tese vesmantul in care istoria imbalsameaza un eveniment. si de aceea as vrea, si in ziarul dumneavoastra, sa nu mai apara atat de acuta problema a succesiunii, cat problema impartasirii sentimentelor resimtite in fata acestui eveniment.