Te tăvăleşti de râs atunci când Crin Antonescu şi măscăricii lui Voiculescu rag pe la Antene că”Ne conduce Securitatea” şi aproape că îl numesc pe Mihai Răzvan Ungureanu „securist”!
Fie că habar nu au cum funcţionează Serviciul de Informaţii Externe şi cu ce se ocupă directorul său şi atunci nu fac altceva decât să-şi proiecteze propria experienţă de securişti atât asupra SIE cât şi asupra directorului, ceea ce spune mai multe despre cei care lansează acuzaţiile decât despre ţintele lor, fie că ştiu foarte bine ce face SIE şi atunci nu fac decât să-şi exhibe în modul cel mai obscen ticăloşia.
A, şi mai e povestea aceea cu funia în casa spânzuratului, care e de tot hazul.
La televizor ni se spune că spionii României – că asta este SIE, serviciu de spionaj EXTERN ca CIA – se ocupă cu spionarea adversarilor politici ai lui Traian Băsescu şi că Mihai Răzvan Ungureanu este un fel de Stăpân al Dosarelor trimis să terorizeze paşnica şi simpatica naţie de hobbiţi usl-işti.
Poate ca DIE să fi făcut asta pe vremea lui Voiculescu, dar acum SIE se ocupă de cu totul şi cu totul altceva, de multe ori în strânsă colaborare cu CIA, ca să dăm numai un indiciu.
Tot la televizor am auzit că MRU ar fi o floare intelectuală plăpândă şi naivă care mai întâi ar fi aterizat graţios, dar inadecvat în grădina SIE, unde ar fi fost manipulat fără milă de spioni, iar apoi ar fi aterizat la fel de graţios şi de inadecvat în grădina politică a lui Băsescu, unde fie va accepta un rol decorativ, fie va fi smuls, sfâşiat şi aruncat cât colo.
Toţi aceşti oameni vor fi surprinşi.
Spionii sunt o specie deosebită, atât din punct de vedere moral cât şi din punct de vedere – să ne fie scuzat termenul – epistemologic: al modului în care percep, analizează şi raţionalizează lumea.
Pe scurt, spionii sunt prin definiţie fiinţe pragmatice. Uitaţi de James Bond şi alte fantezii! Spionajul nu este despre fete sexy, maşini sport şi martini, este despre definirea clară a scopurilor şi misiunilor şi îndeplinirea acestora, oricât de spectaculoase sau de plicticoase ar fi actele care duc la satisfacerea lor.
Dacă ai atins scopul cerut, atunci ţi-ai îndeplinit misiunea şi acesta este deopotrivă un lucru bun şi adevărat.
Or, asta este exact una din definiţiile pragmatismului. Problema este că pe drumul către atingerea scopului, spionul trebuie să treacă de multe ori peste o linie roşie morală pe care noi, restul muritorilor, o considerăm de netrecut: aproape întotdeauna este obligat să mintă, să corupă, să trădeze încrederea altora şi poate uneori să ucidă, totul în numele unui bine superior: misiunea.
Acest zig-zag moral poate întări caractere sau le poate slăbi, dar, cu siguranţă, aduce cu sine o trăsătură comună tuturor spionilor: cinismul – de aici şi nenumăratele romane cu agenţi dubli, cârtiţe şi trădări mai mult sau mai puţin spectaculoase.
Or, cinismul şi principiile sunt ireconciliabile.
Sigur, Mihai Răzvan Ungureanu nu a fost spion.
Nu a fost securist, agent, sau ce mai delirează televiziunile de serviciu. A fost un funcţionar civil numit politic pentru a conduce politic o instituţie dificilă şi se poate spune că s-a achitat mai mult decât onorabil de sarcina primită aşa cum o făcuse şi la Ministerul de Externe de unde a fost forţat să plece sub un motiv stupid şi cu totul fals de către Călin Popescu Tăriceanu (este ironic cum la fix cinci ani după ce a fost forţat să demisioneze de către un prim-ministru, Ungureanu este desemnat să formeze guvernul. Sau poate nu).
Dar cinci ani petrecuţi printre spioni te schimbă şi deja aceste schimbări se văd. Prin 2006, deşi Ministerul de Externe era angrenat în câteva acţiuni incitante, ministrul avea darul să le facă cenuşii şi total neinteresante.
Ca să vorbim în termenii lui Ungureanu de pe vremea aceea, discursul său era prolix, fastidios şi soporific.
Adică vorbea mult, plicticos şi te dădea la somn. Semn de nesiguranţă din partea unui intelectual aterizat într-o lume ostilă. Pentru contrast, discursul natural, relaxat, colorat şi amuzat al lui Andrei Pleşu în orice circumstanţă, chiar şi politică făcea notă discordantă cu atitudinea uşor ţeapănă a lui Ungureanu.
Ei bine, după câţiva ani am întâlnit un cu totul alt om. Sigur pe el, uşor autoritar, vorbind „la concret”, fără farafastâcuri inutile. Un om concentrat asupra slujbei sale, care a învăţat din mers să controleze instituţia pe care a fost desemnat să o conducă dar şi să se controleze mai bine pe sine însuşi. Scurtul discurs de luni seară este o probă în acest sens. Un om pragmatic.
Or, tocmai aici este problema. Dacă Băsescu ar fi vrut anticipate, ar fi nominalizat un anonim care ne-ar fi dus la anticipate şi pe care toată lumea l-ar fi uitat după o lună.
Dar nominalizându-l pe Mihai Răzvan Ungureanu, Băsescu a ridicat miza. De fapt, a ridicat-o atât de mult încât a pus din nou totul pe o singură carte. Ungureanu premier înseamnă zece luni de guvernare, deci adio anticipate – ceea ce explică furia stângii usl-iste – dar mai înseamnă ceva mult mai important.
Cu guvernul Ungureanu Băsescu pune în joc soarta dreptei politice în România. Dreapta a eşuat politic cu CDR, a eşuat cu Alianţa DA şi acum este pe cale să eşueze cu PDL. Practic, Ungureanu devine ultima şansă a dreptei de a-şi redresa cursul şi de aceea prestaţia lui MRU în aceste luni este esenţială.
Dar se va ridica Mihai Răzvan Ungureanu la înălţimea acestei sarcini? Nu si dacă va adopta o politică pragmatică.
Ieri, în ziua nominalizării lui Ungureanu, s-au împlinit 101 ani de la naşterea lui Ronald Reagan, un preşedinte american care a ajuns să fie respectat ca nimeni altul pentru că şi-a respectat principiile până când boala i-a răpit judecata. Noul prim-ministru ar trebui să îşi amintească acest exemplu pe tot parcursul mandatului acesta şi al celor viitoare.
Pentru că dacă ceva a subminat credibilitatea guvernului Boc, nu au fost măsurile de austeritate şi nici sporadicele proteste de stradă, ci impresia de slăbiciune perpetuă, de veşnic compromis şi cedări, în care Emil Boc – istoria probabil îl va răzbuna – era obligat să înghită manevrele şi ţâfnele lui Blaga, jocurile de culise reptilinii ale lui Udrea sau corupţia unor baroni utili.
Dar mai ales impresia insuportabila că PDL şi preşedintele Băsescu şi-au negociat principiile pentru mărunte avantaje conjuncturale.
Or, dacă Ungureanu se considera, aşa cum s-a declara luni seara, un om de dreapta, atunci sarcina lui primă trebuie să fie reafirmarea fermă a principiilor dreptei astfel încât să restaureze încrederea.
Şi atunci va câştiga cea mai puternică armă din toate timpurile,una la care nici măcar în condiţiile grele de azi, adversarii săi nu reuşesc să aibă acces: Speranţa.
