Unde ne sunt berariile?

In marile capitale ale Europei poti gasi la indemana turistilor locuri cu un caracter aparte ce dau dimensiunea unui mod de viata sociala specifica, de manifestare a bucuriilor sau tristetilor, de efervescenta a spiritului creator. In Italia exista o retea intitulata „Locali storici d'Italia”, care grupeaza berarii, cafenele si restaurante cu o incarcatura istorica. In Germania sunt conservate, functionand cu mult succes si astazi, berariile celebre din Frankfurt, Munchen, Berlin sau Leipzig. In Cehia, beraria unde Hasek creeaza aventurile „bravului soldat Svejk” este un loc vizitat frecvent de turisti. In traditia Bucurestiului, sunt retinute de cronicile vechi si noi berariile Gambrinus, Picadilly, Bulevard, Carul cu Bere, Zdrafcu, Gradinile de Vara „cu berea curgand in valuri”. In zilele noastre, un soi de indiferenta amestecata cu lipsa unor resurse materiale face ca locuri altadata faimoase sa fie doar niste cladiri in paragina, gata sa se darame. Au aparut si cateva proiecte de refacere, pastrand caracteristicile arhitecturale ale vremii. Se naste o speranta. Dar o data cu ea si teama ca proiectele au fost, si poate vor mai fi, mult intarziate sau chiar abandonate.


Beraria lui nenea Iancu

La numarul 4, pe strada Campineanu, la inceput de secol XX, Ion Luca Caragiale inaugureaza o berarie pe care o va numi Gambrinus, Regele berii – dupa numele celui pe care traditia si legenda il atesta ca descoperitorul „vinului de Flandra”, prin amestecarea maltului cu apa. Beraria lui nenea Iancu nu era prima intreprindere a marelui umorist, care incerca mereu sa amestece afacerile cu literatura. Intreprinzatorul Caragiale a deschis, in 1893, o berarie in zona Lipscani, pe Gabroveni. Afacerea a dat faliment. Recidiveaza in 1894, cand deschide Beraria Bene Bibendi, in strada Selari, care devine repede locul de intalnire al oamenilor de litere si artistilor din Capitala. Actorul Iancu Brezeanu, prietenul lui Caragiale, care il insotea in aventurile scriitorului in lumea afacerilor cu bere, scria: „La Bene Bibendi au venit putini la inceput; in afara de mine mai veneau Delavrancea, Vlahuta, Cosbuc s.a. Cat timp nu au aflat ca patronul pasuieste celor cu indeletneciri aparte, beraria a mers bine. Pe urma, cand lavalierele au ajuns in strada Selari, Caragiale n-a avut incotro si a ascultat de vantul caldut al sufletului melodiu… multi dintre acesti datornici nu si-au mai achitat datoriile…”.
Cincinat Pavelescu avea sa cuprinda intr-un catren rostul si finalitatea afacerilor cu bere ale marelui umorist;
Iancu Luca Caragiale
Iti da berea cu masura
Face si literatura…
Insa nu face parale.
Cea mai lunga perioada de functionare a unei berarii, inclusiv cea condusa de Caragiale, a avut-o Gambrinus, loc consemnat de istorie nu numai pentru berea delicioasa, cat mai cu seama pentru intamplarile si vorbele de duh care se rosteau la o halba de bere. La Gambrinus veneau actorii de la National si se schimbau pareri si replici cu haz, care faceau inconjurul Bucurestilor. Tot aici se duceau discutii despre literatura si se schimbau pareri despre politica. La generosul nenea Iancu, Delavrancea, aflat mereu la o „parola”, asculta, privind tramvaiul numarul 1 opintindu-se sa urce panta de la Campineanu pe langa Teatrul National ajutat de caii biciuiti fara mila, spusele indignate ale lui Caragiale: „Uite, ma Barbule, ce salbaticie!”. Caragiale se arata nemultumit de tratamentul barbar administrat cailor nevoiti sa traga din greu, pentru a urca pantele abrupte ale Bucurestilor.
Gambrinus a fost si un loc de prezente artistice remarcabile, o adevarata boema care se mutase de la Terasa Oteteleseanu (pe locul Terasei s-a ridicat cladirea Telefoanelor). Se pare ca aici a debutat, in 1906, un maestru al muzicii lautaresti, Grigoras Dinicu, cel care ii desfata cu arcusul lui pe marii actori ai scenei romanesti, Ronald Bulfinschi si Iancu Brezeanu. Desi Caragiale a plecat din tara, traditia a fost continuata aproape o suta de ani, in alt local, care se numea tot Gambrinus, situat pe Brezoianu colt cu Bulevardul Regina Elisabeta. Despre Gambrinus din Brezoianu, deschis la inceputul anilor '40, Marin Preda aminteste de noptile petrecute la berarie cu jurnalistii care lucrau in presa din Sarindar, unde se manca in miez de noapte mamaliguta la cuptor aurie cu unt si straturi groase de branza si oua, udate cu bere la halba cu guler de spuma masurat cu rigla. Dimineata, cand se revarsau tipografii si redactorii care scosesera Universul, Curentul sau Timpul, la Gambrinus gaseau cremvursti calzi, chifle la cuptor si, bineinteles, bere rece. Pe bulevard mai sus, spre Universitate, existau Tic-Tac, cu bere si placinte calde, Picadilly, unde dupa miezul noptii George Calboreanu si alti maestri ai scenei veneau sa manance ciorba de burta si sa se racoreasca cu bere, beraria Bulevard, renumit loc de intalnire in perioada interbelica a unor personalitati care observau viata la o bere la halba sau la tap.

La Caru cu bere, se bea bere cu carul

In patrulaterul bancilor, format din strazile Eugen Carada, Smardan, Lipscani si Stavropoleos, se gaseste una dintre cele mai vechi si interesante berarii. Carul cu bere (denumirea scrisa pe firma din 1879 avand reprezentat un car incarcat cu butoaie de bere tras de doi cai) se afla pe strada Stavropoleos (o buna perioada de timp s-a numit si strada Postei), in apropierea bisericii inaltate de Ioanichie, mitropolit de Stavropolios, si este creatia a trei transilvaneni intreprinzatori din Medias, fratii Mircea – Victor, Ignat si Nicolae. Cei trei au pus piatra de temelie a berariei in anul 1879, introducand pentru prima data consumul berii la noi. Ulterior s-au despartit, Victor a deschis o berarie in Gara de Nord, Ignat – un local pe Academiei, iar Mircea a dus mai departe Caru cu bere. Cladirea are un original stil arhitectural pentru acea vreme. Interiorul este in stil neogotic, iar am-bianta este cea de berarie germana. Mai mult, chiar halbele (jumatate de litru) de bere erau cu capac, asa cum se servea berea in Germania. S-a introdus si o noua unitate de masura numita tap, dupa numele unui faimos berar din Munchen, Bock (in germana inseamna tap). Tapul era folosit de cucoane, care pana atunci beau berea din pahare de apa. Decoratiunile si mobilierul au conferit restaurantului un aer aparte, occidental, dand o impresie atragatoare si civilizata.
Caru cu bere era plin ochi ziua si noaptea. Nu era amploaiat care sa lucreze in centrul Bucurestilor si sa nu treaca pe la restaurant, pentru a lua un mizilic si o bere.
Carul cu bere, ca si Gambrinusul lui Caragiale din apropierea Teatrului National devenisera adevarate cenacluri literar-artistice. Cosbuc se intalnea la Caru cu bere cu multi scriitori tineri, pe care ii invita si carora le platea si consumatia. Venea si Caragiale, insotit de nelipsitul sau amic, actorul Iancu Brezeanu. La Carul cu bere poposea frecvent Mateiu Caragiale, pentru a-si intalni prieteni cu care schimba idei si… bere. Ziaristul de spirit Constantin Bacalbasa, un causeur de prima mana, dar si un gurmand recunoscut, pentru care micii si berea erau sarea si piperul vietii, era nelipsit de la berarie, incercand cele mai sofisticate feluri de mancare. Bacalbasa va scrie si un tratat de gastronomie pe baza unor retete originale. Multa vreme, in perioada interbelica si chiar multi ani dupa al doilea razboi mondial, beraria de pe Stavropoleos a continuat sa intretina nostalgia unui Bucuresti linistit si vesel. Marele actor Ghorghe Dinica isi aminteste cu mare placere de serile petrecute dupa premiere si spectacole de succes, cu Amza Pellea si cu alti maestri ai Teatrului de Comedie, la Caru cu bere, „unde berea curgea in valuri”.

Gradini de vara cu bere si mici la gratar

La sfarsitul secolului XIX si mai bine de jumatate din secolul XX, Bucurestii erau cunoscuti pentru veselia si buna dispozitie pe care o degajau, noapte de noapte, pe timpul calduros, gradinile de vara. Era o reflectare a optimismului romanesc, a ospitalitatii si increderii pe care o aveau bucurestenii in cea mai frumoasa perioada a istoriei, perioada lui Carol I si a regalitatii. Vara, bucurestenii ieseau la Bordei sau la „Pavilionul lui Mincu”, adica la Doina, la sosea. Cei care doreau sa asculte cantecele Mariei Tanase, pe Zavaidoc sau pe Jean Moscopol treceau sa bea o halba sau un tap pe la restaurantele si berariile din 11 Iunie (unde a functionat multa vreme „La leul si carnatul”), la Zdrafcu, unde astazi este cladirea Facultatii de Drept, sau in Pache, la Izvorul rece, in Buzesti si in multe alte locuri devenite acum doar amintiri. Gradinile de vara au disparut cu zeci de ani in urma. S-au creat dupa un model strain de Bucuresti, restaurante-cantina, inabusind spiritul vesel si liber de manifestare al cetateanului.

Proiecte, sperante si poate… amagiri!

Bulevardului Elisabeta i se mai spunea, intre cele doua razboaie mondiale, Strada vesela. Deschiderea unor sali de cinematograf – Capitol, Bucuresti, Trianon, reaparitia berariilor de traditie Gambrinus si Bulevard, intretinerea mitului de la Tic-Tac, cu clientii sai din lumea presei, a carturarilor si artistilor, au facut ca centrul de animatie si interes sa se mute din Calea Victoriei pe Regina Elisabeta. Astazi, aceasta a doua Cale a Victoriei moare sufocata de indiferenta si nepasare. Daca pentru centrul istoric este o preocupare incipienta din partea municipalitatii, pentru aceasta a doua Cale a Victoriei intentiile nu sunt conturate. Vrem sa amintim ca in marile capitale ale lumii refacerea centrului istoric cu pastrarea intacta a caracterului architectonic a fost o opera excelenta pentru pastrarea, conservarea si cunoasterea trecutului istoric, ceea ce a constituit si o buna oportunitate pentru dezvoltarea turismului.
Exista proiecte ale unei firme particulare imobiliare, facute publice, privind refacerea hotelului Cismigiu si a restaurantului Gambrinus. Hotelul va avea 63 de apartamente si va respecta arhitectura initiala, ceea ce inseamna un efort material mare avand in vedere starea de degradare avansata a cladirii. La fel, pentru Gambrinus, aflat acum intr-o stare deplorabila, o cladire in paragina care sta sa cada dand impresia jalnica a unui imobil parasit.
Caru cu bere mai pastreaza, din fericire, alura de secol XIX, dar reconstituirea acelei epoci include lucrari migaloase „in filigran”, menite sa readuca atmosfera acelui local unde „toata lumea se intalnea cu toata lumea”. Intentiile – cuprinse intr-un proiect structurat de intreprinzatorii care au concesionat pe 10 ani Caru cu bere, cu drept de prelungire, si facute publice – cuprind: restaurarea mobilierului si lemnariei, a podelelor din lemn. Va fi si un muzeu al berii cu reprezentari din istoria acestei bauturi atat de dorite si, de ce nu, atat de ieftine. Se anunta si renovari si reconsiderari la Bulevard, unde pe locul actualului restaurant a fost faimoasa berarie. Poate administratia orasului va avea un plan mai larg de reconsiderare a locurilor care amintesc de o traditie generoasa si de spiritul deschis si vesel al bucuresteanului. Poate, spun poate, si in Bucuresti va lua fiinta o asociatie purtand denumirea de „Locali storici di Romania”. Poate!